Astăzi, Avem prea multe piese de puzzle (suprainformare). Provocarea nu mai este lipsa datelor, ci filtrarea lor. Însă, paradoxal, chiar și cu camere de filmat peste tot, „unghiurile moarte” sunt create deliberat prin propagandă.

Țâș, fâș, fâș… mălaiul în ciur cântă,
Cerne o pulbere de lună, galbenă și sfântă.
E harul Celui-de-Sus, trecut prin bob și spic,
Să sature pe cel flămând, pe mare și pe mic.

Mama-mare, cu palmele-i de ceară și de soare,
Frământă turta-n țeste, ca pe o binecuvântare.
Nu e doar hrană, e descântec, e smarald curat,
Cu semnul crucii-adânc, în miez catifelat.
Iar tatăl meu — mezinul, cu ochi de peruzea —
Striga flămând de viață: „Mai vreau și eu, mamica mea!”

Era o vreme-a turtelor mâncate pe ogor,
În roua rece-a zorilor, cu gust de dor.
Și-o vedeam pe bunică, sub testemelul brodat,
Cum umplea cu glăsu-i grădina și satul întreg, la sfat.
O, de-aș fi putut glasul tău în lut să-l dăltuiesc,
Să-l audă munții, în cerul nostru românesc!

Țeseai ițari și vise, coseai rochii de pânză,
Să-ți plece pruncii-n lume, cu soarta necuprinsă.
Torceai noroc din lună, prin degetele tale,
Să le așterni la picioare o mai bună cale.

Dar azi… Mama-mare nu mai e. Nici vis, nici dor,
E doar un vers pe-o cruce, sub aripi de cocor.
Odaia mică s-a stins, numărul de la poartă a murit,
Iar frigul lumii noi m-a prins, nepregătită.
Vatra e rece, tăcerea s-a făcut bici de oțel,
Și nu mai e nimeni să-mi rupă din turtă un colțel.

Ai plecat într-o joi, când cucul amuțise pe ram,
Lăsând o carte deschisă și-un gol la geam.
Pe-o punte de lumină, cu sufletul curat,
Ai venit pe pământ ca o taină…
Și ca un oftat, ai plecat.

Păşind pe acel prag, timpul se îndoaie. Simţi sub tălpi lemnul tocit de mii de treceri, acelaşi lemn care a simţit şi paşii bunicilor, şi pe ai tăi, copil fiind. Este momentul în care „cel de acum” se oglindeşte în „cel de atunci”.

Oglinda de Lemn

Mă opresc pe prag, sub grinda veche, afumată,
Unde timpul stă-n loc, într-o clipă încremenită, curată.
Miroase a praf, a gutui și-a mălai cernut prin stele,
Iar pereții păstrează în var toate visurile mele.
Sunt același copil? Sau un străin cu haina grea,
Ce caută-n beznă o turtă și-o urmă de catifea?
Casa n-a mișcat un centimetru, e matca mea, e altar,
Dar eu… eu mă întorc la ea ca un rătăcit marinar,
Simțind cum sub talpă, pe pragul cel sfânt și bătrân,
Doar eu m-am schimbat, purtând lumea-n pumnul hapsân.

De ce această încheiere?. .

Casa este un loc sacru care nu se schimbă, oferind o unitate de măsură pentru propria ta evoluție (sau derivă).
Oricât de departe ai fi plecat, casa rămâne centrul fix, singurul loc unde te poți măsura cu adevărat.

Camelia Oprița – Autoare

by

Referinţă Bibliografică

CAMELIA OPRIȚA: MARIŢA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 mai 2025