După acea discuție marcată de mici controverse, Octavian se întoarse acasă simțind un gol în sufletul său. Viața îl cuprinse în iureșul ei, fiind nevoit să-și îndeplinească îndatoririle de soț și tată. După obiceiul său, toamna pleca pentru câteva zile în satul natal, pentru a-i ajuta pe părinții săi la strângerea recoltei. Iar când toată acea muncă se încheia, părinții îl răsplăteau din belșug. Sanda venea cu mașina pentru a lua legumele și fructele necesare pentru iarnă. Octavian muncea cu spor și la grădina de acasă, însă terenul lor era mic comparativ cu al bătrânilor.

Ajuns în satul natal, străbătând ulițele copilăriei, se umplu de bucurie. Viața de la țară îl întâmpina, ca întotdeauna, cu liniștea caracteristică și frumusețea peisajelor. Îi plăcea să privească casele răsfirate printre grădini, prin care, la orele serii, mișunau oamenii. Toată acea mireasmă a toamnei îmbelșugate îl încânta și îl făcea să-și dea seama, mai bine ca niciodată, că viața era un dar minunat.

Intră în curtea casei părintești, unde, în haine de lucru, îl întâmpină tatăl său, Toader, care lucrase la drumuri și poduri. Toader era înalt, cu părul creț și încărunțit, ochi verzi, fața adânc brăzdată de riduri. Fusese odinioară un bărbat prezentabil, însă bătrânețea îl slăbise. În ciuda bolilor și a celor optzeci de ani, încă se ținea bine și putea munci la grădina de lângă casă.

– Octavian, bine ai venit…

Îi spuse bătrânul, bătându-l ușor pe spate. Octavian îl admira pentru că era un om de treabă și îl învățase să umble pe căile cinstei. Casa părintească, clădită din chirpici, vopsită cu alb, iar în partea de jos spre temelie cu albastru, acoperită cu azbest învechit de timp, părea că îi urează bun venit. În prag îl întâmpină mama sa, o femeie de șaptezeci și șapte de ani, îmbrăcată într-un capot gros, grena, cu părul cărunt prins într-un coc, fruntea și fața brăzdate de riduri fine și ochii căprui, plini de lumină, datorită pasiunii ei pentru literatură. Era o cititoare pasionată a marilor poeți și adesea scria versuri pe care Octavian le publica la revista unde era redactor.

De mic copil o admirase pe mama sa, Irina, pentru pasiunea ei pentru literatură, și se atașase foarte mult de ea. Observase, de asemenea, că ea ținea cel mai mult la el, deși nu îl neglijase nici pe celălalt frate, el era favoritul ei. Pașii spre literatură îi fusese ghidați de ea, sfătuindu-l ce cărți să citească atunci când era copil și adolescent. De la ea se molipsise de pasiunea lecturii. În acele etape din viață, de câte ori avea o problemă, o discuta cu mama sa, foarte rar cu tatăl. O prefera pentru tactul ei aparte, iar rafinamentul ei îl încânta.

Irina lucrase ca învățătoare la școala din sat, care avea doar clasele I-IV, astfel că îi învățase pe copiii satului abecedarul. Irina ar fi putut ajunge mult mai departe în viață dacă ar fi avut alte posibilități materiale. Părinții ei fuseseră oameni simpli de la țară, fără carte. Reușise să învețe și să devină învățătoare datorită unei mătuși care o luase la oraș, o ajutase să termine liceul, să ia bacalaureatul și să studieze mai departe până ce devenise măcar învățătoare. Din păcate, nici acea mătușă, neavând o stare materială bună, nu o putuse trimite la facultate pentru a deveni profesoară de limba română, domeniu în care Irina excela.
Irina îl îmbrățișă în prag pe Octavian și îl sărută pe ambii obraji.

– Ce mult mă bucur, Octavian, că ești aici!

În acea seară, Octavian cină cu părinții săi, inundat de nostalgia casei părintești și de amintirile copilăriei. În zilele următoare, lucră alături de bătrâni la recoltat cartofii, porumbul, fasolea. Îl încântau acele dimineți când se trezea la cântatul cocoșilor, fascinat de viața satului românesc care încă mai exista.

Într-o dimineață, o surprinse pe mama sa citind Biblia. O privi cum stătea, cu chipul marcat de bătrânețe, adâncită în lectură. Părea fermecată de acea Carte. După pensionare, Irina suferise o operație grea, iar după recuperare devenise foarte credincioasă, participând duminică de duminică la slujbele bisericii ortodoxe din sat. Atunci, Octavian își aminti de Dragomir și de discuția din apartamentul Deliei, crezând că era momentul potrivit să discute cu ea despre frământările care îi măcinau sufletul.
Îi povesti mamei totul, subliniind că de atunci simțea un gol în suflet. După câteva secunde de tăcere, Irina spuse:

– Octavian, cultura e minunată, dar mai presus de toate cărțile bune pe care le-ai citit tronează Biblia. Uite, eu citesc în fiecare dimineață și din aceste lecturi îmi hrănesc sufletul, primesc pâinea vieții, apa vieții, lumina vieții și mă las condusă de Păstorul Divin. Este o experiență duhovnicească pe care aș dori mult ca tu să o începi și să o menții. Numai astfel golul din sufletul tău se va umple. Ai nevoie să te hrănești spiritual și astfel îl vei descoperi pe Iisus prin intermediul Sfintelor Scripturi.

– Interesant ce îmi spui. Mă gândeam și eu că de acolo trebuie să încep, dar mi-a lipsit curajul pentru a porni această aventură a cunoașterii spirituale…

– De asemenea, țin să-ți spun că trebuie evitat fanatismul religios. De exemplu, aici, în sat, s-au construit două biserici: una protestantă și alta neoprotestantă. Le-am vizitat, pentru că mulți s-au botezat din nou și au intrat acolo. Însă eu doresc să rămân la credința părinților mei. Îți mărturisesc că îmi place că acolo sunt mulți tineri, au cor minunat, iar pastorii lor îi învață pe oameni lucruri bune. Admir toate acestea, dar rămân pe locul meu.
– Poate că Dumnezeu i-a chemat pe acei oameni la o treaptă mai înaltă în cunoașterea adevărului?

– E foarte posibil. Atât timp cât nu jignești pe cel diferit de tine, îți poți urma convingerile. Cu toții ne închinăm aceluiași Dumnezeu. De ce trebuie să fim atât de diferiți? M-am tot gândit la aceste lucruri și mi-am amintit de Tolstoi și criticile lui dure la adresa Bisericii Ortodoxe. M-am întristat, pentru că e posibil ca, în unele aspecte, să aibă dreptate.

– A existat un conflict puternic între Tolstoi și Biserica Ortodoxă Rusă. Însă el și-a urmat convingerile până la capăt.

– Eu pot trăi o comuniune minunată aici, unde sunt, și de aceea nu am nevoie de altă biserică.

– Poate că ai dreptate. Dar pe mine acum nu mă interesează tradițiile și ritualurile, ci să îmi găsesc liniștea sufletească.

Într-o frumoasă duminică, peste câteva zile, călătoriră cu trenul spre Iași. Irina își exprimase dorința ca Octavian să o însoțească la Sfânta Parascheva, unde, după obiceiul ortodox, să se închine la sfintele moaște. Călătoria era plăcută și dura câteva ore, timp în care Octavian admira satele prin care trecea trenul. Era interesat de oamenii care urcau și coborau prin diferite gări. Acea lume a oamenilor simpli îl încânta, observând cu atenție fiecare detaliu, simțind că făcea parte din acea lume și că trebuia să scrie despre luminile și umbrele ei.

Aveau niște rude la Iași, la care plănuiau să stea pe durata șederii. Ajunși în cetatea culturii, așa cum o numea Octavian, pentru că acolo avea prieteni literați și participase la evenimente literare, se simțea acasă. Pentru el, era orașul cu cea mai deosebită viață culturală din România. De la gară, luară un autobuz și coborâră la Piața Nicolina. Intrară în piață, printre șirurile de tarabe încărcate cu tot ce dăruise acea toamnă îmbelșugată.
Era multă forfotă. Unii vânzători își strigau marfa, încercând să atragă clienții, iar oamenii cumpărau sau priveau legumele și fructele de pe tarabe. Spre centrul pieței era un loc mai liber, cu mai puține tarabe, însă plin de oameni care se mișcau de colo-colo.

Deodată, Octavian deveni atent. Se auzeau mai multe voci:

– Vine misionarul.

– Se apropie moș Pavel.

– Să vezi că ne va predica din nou.

Octavian privi spre centrul pieței și zări un bărbat de aproximativ șaptezeci de ani, înalt, cu păr cărunt, lung, cu o față impresionantă, o barbă albă și ochi albaștri, luminoși, mistuiți de o pasiune sfântă. Arăta ca un apostol, cu o dorință vie de a propovădui Evanghelia. Era îmbrăcat într-un costum bleumarin uzat, fără cravată, cu cămașa albastră descheiată la gât, și înainta cu pași mari printre oameni, ținând în mâna dreaptă o Biblie cu coperți negre și contur galben.

Pentru câteva clipe, bătrânul rămase într-o tăcere solemnă, iar oamenii se dădură respectuos la o parte. La tarabe se făcu liniște, semn că Pavel era cunoscut și respectat acolo. Octavian simți că acel om avea ceva aparte în ființa sa. Apoi, Pavel începu să predice cu o voce sonoră, bărbătească și plăcută:

– Frați creștini, prin bunăvoința lui Dumnezeu și a harului Domnului nostru Iisus Hristos, mă aflu astăzi aici pentru a vă vorbi din nou. Este o sărbătoare mare, care aduce în oraș oameni veniți să se închine la moaștele Sfintei Parascheva. Însă vă întreb: oare asta ne cere Dumnezeu? Vă spun că nu. Cum aș putea să tac, când Dumnezeu mi-a descoperit prin Sfintele Scripturi adevărul despre închinare, tradiții și obiceiuri? Până când vă veți închina într-un mod nebiblic? Închinarea în duh și adevăr ne este arătată în întreaga Scriptură. Când apostolul Ioan primește revelațiile din Apocalipsa și este pe punctul de a se închina unui înger, ce îi spune îngerul? Vă voi citi ca să luați aminte.

Cu gesturi hotărâte, Pavel deschise Biblia și citi din Apocalipsa 22:8-9, în timp ce crucea aurie gravată pe copertă strălucea în razele soarelui, inducând respect pentru lucrurile sfinte:

„Eu, Ioan, am auzit și am văzut aceste lucruri. Și după ce le-am auzit și le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: ‘Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, prorocii, și cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.’”

– Ați înțeles? Doar lui Dumnezeu i se cuvine toată închinarea și de aceea nu trebuie să ne închinăm la moaște, icoane sau sfinți. Singurul care este Înțelept și are nemurirea, locuind într-o lumină de care nu ne putem apropia, este Dumnezeu, iar prin Iisus Hristos avem răscumpărarea păcatelor noastre. Voi citi acum din 1 Ioan 4:8-10:

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.”

– Vedeți cât de mare este dragostea lui Dumnezeu! Totul pentru a ne salva. Mântuirea este lucrarea minunată a harului pentru omul păcătos. Însă, în ciuda iubirii Sale, Dumnezeu nu poate decide în locul nostru să umblăm pe calea ascultării. De aceea, astăzi vă invit să primiți iubirea care s-a întrupat și s-a jertfit pentru a ne arăta cum este Dumnezeu și cât de minunat este Planul de Mântuire. Împărăția cerurilor este aici, iar noi suntem la porțile ei. Când spun asta, mă refer la iubirea divină care ne atinge inimile și ne invită să primim o mântuire atât de mare, în fața căreia nu putem rămâne nepăsători…

Octavian îl privea pe Pavel cum predica și gesticula, admirând carisma cu care pleda pentru adevăr. Fața lui reflecta entuziasm și căldură umană, amestecate cu tărie de caracter. Cuvintele aveau putere, iar oamenii îl ascultau cu atenție. Câteva bătrâne își făceau cruce, iar Irina îl asculta, de asemenea, atentă.

– Priviți spre Golgota și contemplați taina jertfei, a iubirii. Lăsați-vă inimile obosite de stres și îngreunate de păcate să fie umplute de iubirea lui Hristos, atunci va începe veșnicia, după cum este scris în Ioan 17:3:

„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”

În acest verset ne este frumos definită calea mântuirii, nu închinarea la oseminte omenești, nici ploconirea și spovedania în fața preoților. De ce nu aveți curajul să citiți și să aplicați pentru voi înșivă adevărul că există un singur Mare Preot în fața căruia trebuie să ne plecăm pentru închinare și spovedanie?

„Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” (Evrei 4:14-16)

– De aceea vă îndemn, frați creștini, să luați aminte și să vă întoarceți la Marele nostru Preot…
Octavian îl asculta cu atenție, vizibil impresionat de discursul religios al bătrânului. Observa că Pavel era un orator bun, cu un vocabular ales, și deși era clar că era autodidact, se pregătise toată viața pentru a-i învăța pe oameni. După câteva îndemnuri, Pavel își încheie predica.

Unii dintre cei care vindeau la tarabe îl chemau pe Pavel să-i ofere fructe, însă acesta îi refuză:

– Nu pot lua nimic, pentru că trebuie să plec în alte locuri să predic. Vă rog să nu mă împovărați.

În timp ce Pavel se apropia de locul unde se aflau Octavian și Irina, aceasta îi spuse:

– Pe lângă lucrurile bune pe care le înveți pe oameni, subminezi încrederea lor în Biserica Ortodoxă și în preoție. Unora dintre noi, Dumnezeu ni se descoperă în sânul Bisericii Ortodoxe, unde trăim experiențe minunate cu El. Oare nu ar trebui să fii mai tolerant?

Pavel se opri în fața Irinei și o ascultă cu atenție. Octavian avu ocazia să-i observe chipul îndeaproape și simți că era un om deosebit. Avea convingerea că acel om trăia o viață duhovnicească adâncă, ascunsă în sufletul lui, iar când predica, preaplinul inimii lui se revărsa peste oameni ca un potop de lumină.

– Stimată doamnă, eu nu subminez nimic. Cuvântul lui Dumnezeu face această lucrare de demolare a tradițiilor și datinilor strămoșești. De aceea spun că este timpul întoarcerii la Hristos și la învățăturile Sale, pentru că numai El ne va mântui, nu tradițiile bisericești. Preoții slujesc pentru câștiguri lumești, iar Biserica a devenit o afacere prin care unii se îmbogățesc, ținându-i pe ceilalți în neștiință. Eu vreau să-i ajut pe oameni, luminându-le mintea prin Cuvânt.

– Se pare că ai convingeri foarte radicale, spuse Octavian, dorind să o scoată pe mama sa din impas, simțind totodată că Pavel avea dreptate în ceea ce afirma.

– Dumneata ești un bărbat încă tânăr și pari inteligent și învățat, și asta e foarte bine. Dar dacă nu îți vei consacra viața lui Dumnezeu, vei trăi fără perspectiva eternității, iar la sfârșit vei avea parte de moarte veșnică. Însă dacă vei conlucra cu Hristos, acceptându-L ca Domn și Mântuitor, vei ajunge pe culmi înalte, pentru că văd în dumneata mari capacități de a face bine. Să știi că, mai înainte ca să te naști, Dumnezeu știa de apariția ta în această lume și a făurit un plan minunat pentru viața ta. Aprofundează, în acest sens, Psalmul 139 și vei înțelege. Ai un loc minunat în providența Sa, pe care trebuie să-l descoperi.

Octavian ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu apucă, pentru că Pavel fu înconjurat de alți oameni care îl întrebau diverse lucruri. După ce discută câteva minute cu ei, Pavel, cu pași mari și cu o atitudine demnă, asemenea unui preot care oficiase o slujbă, părăsi piața.

Octavian rămase adânc impresionat de acea întâlnire și, mai ales, de discursul bătrânului.

Participă împreună cu mama sa la slujbele de la Sfânta Parascheva. Cu toate acestea, ceva nu era în regulă. Chiar îi era rușine că se afla acolo. La un moment dat, tresări speriat, pentru că i se păru că Pavel se afla lângă el și că îi spunea:

„Dacă nici tu nu ai înțeles, atunci ce să le mai ceri celorlalți?”

Deși mama sa îi spusese că, deși Pavel predica lucruri bune, era un fanatic, Octavian simțise că Dumnezeu îi vorbise prin acel om și că trebuia să facă pașii necesari, pentru a înțelege adevărul.

În timpul slujbei de la Sfânta Parascheva, privind preoții care slujeau și mulțimea adunată pentru a se prosterna în fața moaștelor, Octavian se gândea:

„Ce minunat ar fi dacă, de la o tribună, cu un microfon, le-ar vorbi tuturor Pavel. Ce lumină s-ar revărsa asupra acestor bieți oameni, care, din punct de vedere spiritual, îmi dau impresia că nu știu să aleagă stânga de dreapta. Ce minunat este sentimentul iubirii lui Dumnezeu care îmi atinge inima! Da, Dumnezeu mă cheamă, este un lucru sigur, pentru că mi-a vorbit prin Dragomir, mama mea, Pavel, și de aceea cred că El are un plan cu mine. Se pare că nu voi mai avea liniște sufletească dacă nu voi urma pe calea mântuirii.”

După ce se întoarse acasă, Octavian avea certitudinea că era pe punctul să înceapă cea mai frumoasă etapă din viața sa.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (3)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 iulie 2025