Erau pădurile în flăcări verzi, pe 19 aprilie 1947. Se năștea Nicu Covaci, la Timișoara. Era o bătaie cu perne în cer, se zbenguiau îngerașii, râdeau și alergau pe norii afânați ca o cupolă de aburi albi, venise primăvara, înfrunziseră și-nfloriseră pădurile și câmpiile și stelele pământului (florile) și florile cerului (stelele), natura renăștea magic, viața, veselia, razele calde de soare, cântecele păsărelelor își reocupau fiecare microuniversurile ciclice, magnifice contopite-n infinitul și eternul Univers terestru…!
Primăvara anului 1947 avea să aibă un miraj trasabil pe o perspectivă vibrată sufletește în destinul și istoria muzicii românești, căci se năștea cel ce-avea să fie însuși o pasăre Phoenix ca o stea pe un crug mirific luminător, arzând până s-a prefăcut cenușă, apoi renăscând până s-a metamorfozat în odisee, sublima, eroica odisee a fenomenalei trupe muzicale legendare Phoenix…!
Nașterea lui Nicu Covaci, un soare luminos al muzicii, un șoim cutezător al muzicii, un mândru român melod venit pe lume căci așa a fost să fie de dincolo de vrerea omenească, după legi, rituri și destine mai sus de până unde poate fi vrednic a rândui omul. Căci omul nici măcar un fir de iarbă nu poate crea tot ce e viu vine pe lume cu viața în sine, o viață ce ia forme printr-o transformare. Din această perspectivă de teme complicat a fi încadrate în formule și legi strict limitate, patriei aceasteia române și neamului acestuia românesc nu e un avânt în ipotetic a zice că li s-au destinat la o răscruce de timp un glăsuitor de cântec ce-avea să planteze câte o scară pieptișă pe stânca fiecărui versant de la fiecare răscruce a anilor săi și câte o bornă istorică la fiecare prag de trecere ori venire peste el la ieșirea dintr-o epocă românească și intrarea în alta.
Întreaga viață de la naștere până la moarte a lui Nicu Covaci traversează mai multe destine într-unul singur, (în destinul său se contopesc destinul muzicii, destinul trupei muzicale Phoenix, destinul dramatic al mamei sale, destinul prietenilor, destinul fanilor, destinul țării, destinul exilului, destinul repatrierii, destinul aventurii, destinul jetfei, destinul succesului, destinul vieții, destinul morții).
Odiseea aceasta începută la Timișoara primăverii lui 1947, urmează din prima și până în ultima clipă a bătăilor inimii sale lumina, chiar și atunci când a răzbătut și prin întuneric, primejdii, riscuri, impasuri… Dacă nu ar fi fost să fie așa nici nu s-ar fi născut Nicu Covaci. Dar el s-a născut pentru că trebuia să se nască nu pentru că a urmat calea și întâmplarea firescului de evidență. Nu, în niciun caz nașterea lui Nicu Covaci nu lasă loc și timp de clasificare ca obișnuită și neimportantă într-o imensitate de peripluri ale vieții și morții pe lume. Nașterea lui Nicu Covaci a fost o biruință a vieții întru arătarea și beneficiul providenței în universul sonor al muzicii pe pământ românesc. De altminteri, fiecare naștere e o biruință a vieții…!
Tot acest fragment, ca parte a textului eseu despre Nicu Covaci este dezvoltat cu proeminență în semn de omagiu pentru mama artistului, Tamara Stoian, ucisă cu ferocitate de către niște bestii de suboameni – se întâmpla în 1992. Doi criminali monstruoși, Sandor Carol și Ruszi Zoltan, originari din Mureș, au pătruns în locuința sărmanei femei în vârstă de 72 de ani și au înjunghiat-o de douăzeci și cinci de ori cu un cuțit, după care au incendiat casa. Timp de șase ani criminalii au fost în libertate, poate eventual în tot acest timp au mai comis și altele, însă nu s-a aflat încă…! Abia în anul 1998 au fost arestați sub acuzația de omor grav și distrugere prin incendiere. Sandor Carol a fost condamnat la 18 ani de închisoare, iar Ruszi Zoltan la 19 ani. În anul 2013, Ruszi Zoltan a fost eliberat după ce a executat 15 ani de pedeapsă. Singurul său regret exprimat la ieșirea pe porțile Penitenciarului Timișoara a fost că a petrecut atâția ani în închisoare, nicidecum pentru faptă…!
„Am plătit prețuri uriașe, dar cel mai mare preț l-a plătit maică-mea, care a fost tăiată în bucăți și i s-a dat foc. Mi-a spus căpitanul Poliției: «pe tine te vizează, tu ești Phoenix». Au ars jumătate din casă, în pupitre au găsit mărci, bani, n-au furat nimic. Eu nu mai pot să dau înapoi, dau numai înainte”, aceasta este declarația lui Nicu Covaci…! Ce i s-ar mai putea adăuga. Restul a fost săpat în inima artistului…
Cât despre propria-i moarte, Nicu Covaci a spus următoarele: „Nu mi-e teamă de moarte. La mine acolo (n.a. oraşul Moraira din Spania), e vârf de munte şi jos e marea, aşa că atunci când o să simt că nu mai pot, îmi iau zborul”.
Ce-am putea spune noi mai mult?! Doar ceea ce a declarat dr. Dorel Săndesc, medic specialist la Spitalul Județean din Timișoara, care a încercat tot ce e în puterea omenească să îi salveze viața:
„A suferit de o boală cruntă, un cancer cerebral, cea mai agresivă formă de cancer cerebral, care a fost descoperită aici. El a fost, s-a căutat și în Spania și în România și a fost operat în spitalul nostru de profesorul Horia Pleș. A urmat o perioadă destul de bună, el a fost ameliorat față de preoperator, a putut comunica cu cei din jur, dar diagnosticul a fost implacabil, forma anatomo-patologică a acestui cancer a arătat că evoluția va fi ireversibil negativă și într-o perioadă scurtă de timp. În ciuda tuturor tratamentelor, radioterapie și așa mai departe, ceea ce din păcate s-a confirmat”.
Două strigăte dureroase de ultim rămas bun, într-un singur glas și o singură zi: handbalista Emilia Munteanu și artistul Nicu Covaci
Vai, pentru fiecare dintre oameni este deja prea târziu chiar din prima clipă în care vine pe lume, vai, moartea s-a născut pe ea însăși, dar cu a cui încuviințare este ea stăpână totalitară a omenirii ținute captivă în condiția de muritor a fiecărui om?! Cine și de ce i-a dat putere și drept de irațională numărare a anilor, zilelor clipelor oamenilor ce dispar din lume sub învoirea sa barbară și discreționară, întru ținerea la zi a recesământului neînsuflețirii noastre aberante și retrospective?!
Vai, ce brutalitate să fim siliți a ne obișnui cu distrugerea noastră…! Vai, ce neîndurare să fim orbi surzi și inerți la propria noastră chemare în neant și ce atrocitate să nu fim lăsați să oprim răpirea de sub ochii noștri a celor dragi, chiar de-am cădea de acord să plătim cu tot ce avem ori să dăm la schimb chiar propria noastră viață uneori…!
Vai, cum s-a putut ca Dumnezeu să lase pe mâna morții echitatea universală și la buna ei plăcere întregul circuit al naturii?! Vai, când nu eram pe lume, ai cui și unde eram?! Cine ne-a vândut, cine ne-a trădat, cine ne-a lepădat, cine ne-a împrumutat morții, ca să facă ea ce vrea din noi? Vai, de ce s-a dat toată puterea în mâinile morții?!
E numai vai în lume, plânsul nu mai răzbate din inimi și suflete și nici nu mai are sens ca omenirea să mai plângă de vreme ce totul e-n zadar…!
Suntem cei învinși, dintre toate ființele planetei noi oamenii suntem cei mai învinși…! Pe 2 august (2024) lumea aceasta finită și-a închis fereastra și drumurile cu hotare pământene pentru una dintre cele mai glorioase sportive ale României, componentă la trei campionate mondiale a lotului național feminin de handbal – a lotului aceluia cu biruința ca superbitate și regulă sportivă, de altădată –, Emilia Munteanu. Zi cu lacrimi ca o ramă de calendar: Emilia Munteanu, legendă a sportului românesc și Nicu Covaci, zeu român al muzicii rock, ctitorul fascinantei, irepetabilei, legendarei Phoenix, doi frumoși îngeri ai aceleiași generații frumoase, fiecare dintre ei în câte un nimb al vieții noastre sufletești, de atunci și de azi, sportul și muzica, au plecat împreună în Universul etern, unde moartea a fost biruită…!
August febril, început de august cu lacrimi mai fierbinți decât aerul ce ne arde de vii, nemilos, de două luni…! Câți dintre noi nu știu că peste numai câteva ceasuri vom conduce pe ultimul drum pământean doi idoli ai tinereței generației noastre, ce ne-au înfrumusețat viața în marile arene cu zgură ale lumii ori pe galantele scene ale magnificelor spectacole muzicale, nu știu încă nici faptul că inima nu o purtăm în piept numai ca să bată!
*
Lacrimi nesecate pentru Nicu Covaci! Rămâne cu noi muzica, reperul și amintirea sa…! Râu de lacrimi pentru Emilia Munteanu! Ne rămân în ochii noștri chipul ei blând, frumos, luminos, bun, vesel… Un chip cu un ceva solemn, cu un ceva ce, fără a semnifica aroganță impunea respect, ca statuile de marmură ale zeilor sportului olimpic, zilele acestea mângâietor ca o mână de înger pe obrajii noștri înlăcrimați, prin frumoasele victorii sportive așternute la Olimpiada de la Paris lângă drapelul național românesc. Și ne mai rămâne ca o pisanie la fanionul handbalului feminin național și
mondial, istoria cinstită și documentată a sportului jumătății a doua a veacului trecut și a începutului de mileniu trei. Emilia Munteanu este protagonistă a acestei istorii.
Orașul natal Buhuși plânge la despărțirea de tine, Emilia, amintirea ta va sta de-a pururi la egida așezământului acestuia căruia îi ești fiică și simbol…! Frumoasele tale surori gemene Marinela și Camelia te văd, cu lacrimi în ochi, smulsă din brațele lor întinse cu disperare și fără putere către tine. După sora voastră Florența și fratele vostru Nelu, într-un timp atât de scurt, tu, sora cea mare, bună și caldă sufletește, sportiva handbalistă de anvergură națională și internațională ai plecat curând și crud de imprevizibil…!
Adio Emilia Munteanu, Adio Nicu Covaci! Două strigăte dureroase de ultim rămas bun, într-un singur glas și o singură zi: handbalista Emilia Munteanu și artistul Nicu Covaci…!
Galeria foto reprezintă pe: Emilia Munteanu; Nicu Covaci; Echipa de handbal, de glorie Textila Buhuși, ce furniza la lotul național de handbal feminin al României un nucleu de jucătoare, printre care pe Emilia Munteanu sau Lidia Stan, cele mai titrate – antrenor Dantz Crisostom; alături de Emilia Munteanu, într-una dintre fotografii mai apare și Seli Bâlu, componentă, de asemenea,a echipei de handbal feminin Textila Buhuși; Marinela și Camelia, surorile Emiliei Munteanu.
Notă: trista veste a stingerii din viață a marii handbaliste componente a lotului național român de handbal feminin, Emilia Munteanu, precum și a irepetabilului artist Nicu Covaci a survenit în timp ce manuscrisul cărții ce avea să apară în zilele imediat următoare se afla deja la Editură, în etapa gata de tipar. Nemaifiind timp eficient pentru integrarea unui text dedicat dureroasei plecări dintre noi a celor două personalități iubite, aduc omagiul meu și al oricui consimte să mi se alăture, prin prezentul eseu elegic, într-o carte ce urmează să apară la un an de la irezistibila durere nici până acum și niciodată alinată…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..