Sufletul pământului românesc

De la o vreme, când merg pe stradă, simt un vuiet surd care-mi cutremură tălpile, ca un geamăt prelung venit din adâncuri, ce-mi provoacă o ciudată frică de a mai călca. Încerc să merg pe vârfuri sau călcâie, să nu mai simt acele gemete de sub mine. Am încercat să merg în mâini, în speranţa că nu voi mai deranja pământul de sub mine, dar, văzându-mă, câţiva au vrut să mă ducă la balamuc. De atunci, nu mai vreau să merg pe jos nicăieri.

Totuşi, acel geamăt surd venit din străfundul pământului îmi vuieşte mereu în timpanele sufletului meu speriat. Aşa mi-a venit ideea să plec undeva pe câmp, să ascult în linişte pământul şi să-l întreb ce îl doare. Acolo, la marginea unui lan de grâu, printre macii cu flori mari, arzânde, am aplecat urechea la pământul nostru şi l-am întrebat blând:

– Ce te doare, pământule, de nu mă mai rabzi?

– Fii liniştit, mi-a şoptit el, tot aşa blând, eu am să vă rabd mereu, oricâte rele mi-aţi făcut şi îmi veţi face, pentru că eu sunt răbdător. Dar nu vă mai rabdă oasele străbunilor voştri, că se răsucesc în morminte şi ţipă cu jale la voi, precum fluierul ciobanului vostru mioritic, în ajun de moarte. Cel mai tare ţipă oasele eroilor voştri, care s-au jertfit pe câmpurile astea ale mele, ca să le păstreze intacte pentru voi.

– Cu ce i-am supărat pe străbuni, pământule? am întrebat eu speriat.

– Ţipă surd în liniştea adâncurilor mele, că s-au luptat degeaba pentru voi. Că şi-au dat viaţa ca întinderile mele să păstreze comorile din adâncul şi de la suprafaţa mea, numai pentru voi şi urmaşii voştri. Iar voi…

– Ce-am făcut noi de i-am supărat aşa de tare?

– Nu ştiu. Oasele lor ţipă că mi-aţi risipit comorile. Că le-aţi dat pe degeaba străinilor, împotriva cărora ei au luptat cu îndârjire.

– O prostie! am râs cu hohote. Mentalităţi perimate, pământule! La începutul Măreţei noastre Tranziţii au fost mulţi care ţipau isteric: nu ne vindem ţara! Însă noi am vândut-o, pământule, am vândut-o investitorilor străini, fără resentimente, fără mustrări de conştiinţă, ca să ne salvăm de la…

– De la ce? Şi, v-aţi salvat? Că eu, cu bogăţiile mele din adâncuri şi de la suprafaţă, v-am ajutat mii de ani să trăiţi în tihnă, să vă hrăniţi copiii şi nepoţii, iar urmaşii urmaşilor voştri să fie în veci fericiţi. De ce nu v-au ajuns acum bogăţiile mele?

– Păi…nu mai puteam să fim fericiţi cu bogăţiile tale după revoluţia din decembrie 89. Nevoile noastre au explodat. Voiam să trăim şi noi ca cei din occident. Să fim şi noi bogaţi.

– Şi atunci aţi dat investitorilor străini comorile mele.

– Le-am vândut, pământule, în speranţa să trăim mai bine, să fim fericiţi.

– Oare? Atunci de ce s-au supărat strămoşii voştri? De ce vă suduie oasele lor aşa de tare?

Întrebarea asta a pământului nostru m-a pus pe gânduri şi am plecat să verific motivul întristării strămoşilor. La-nceput m-am supărat şi eu. Ce tot se plâng strămoşii că le-am risipit bogăţiile din adâncul pământului, când, se ştie cât le-au jefuit romanii, habsburgii şi, în primii ani de comunism, cotropitoarea U.R.S.S. cu ale ei SOVROM-uri.

Totuşi, să ne amintim că, în anul 1989 aveam o industrie extractivă a gazelor şi petrolului, care producea NUMAI pentru poporul român, deşi insuficient. Zăcămintele adâncului românesc fuseseră exploatate intensiv de către societăţile cu capital străin (englez, olandez, american ş.a.), deloc interesate de gospodărirea rezervelor noastre.

Prin înfiinţarea la Ploieşti a Institutului de Petrol şi Gaze, regimul Ceauşescu reuşise asigurarea unei baze de formare a specialiştilor români, atât în explorarea, descoperirea de noi zăcăminte şi extracţia petrolului şi gazelor, cât şi în prelucrarea şi valorificarea superioară ale respectivelor bogăţii. Mai mult, s-a creat o industrie puternică de utilaj petrolier, cu profesionişti performeri, care au realizat, atât în ţară, cât şi în străinătate, capacităţi de prelucrare şi valorificare a ţiţeiului şi gazelor.

Aşa s-a ajuns în acei ani, ca în România să se atingă producţii de 14-15 milioane de tone petrol extras. S-au construit şi rafinării cu o capacitate de prelucrarea ţiţeiului de 30 milioane de tone, aşa că au trecut la importul unor cantităţi masive de petrol, deşi, rafinăriile noastre, niciodată nu au lucrat la capacitatea maximă, producţia acelor ani fiind doar de 20-23 milioane tone.

Treptat, treptat, rezervele de ţiţei şi gaze ale pământului românesc se epuizau. În ultimii ani ai decadei anilor optzeci, producţia anuală de ţiţei ajunsese la 6-7 milioane tone, fapt ce a determinat regimul Ceauşescu să concesioneze terenuri petrolifere din alte ţări, cum a fost cazul perimetrului MURZUK din Libia. S-au intensificat colaborările cu alte ţări, mari producătoare de petrol (Iran, Irak), obţinând petrol în contra partidă cu livrări de utilaj petrolier şi s-a procedat la construcţia de rafinării în străinătate (Siria) cu participaţii la producţia de produse petroliere. Aşa a căpătat notorietate mondială industria românească de utilaj petrolier şi de prelucrare a petrolului.

Cam asta era situaţia rezervelor noastre de petrol şi gaze, în continuă epuizare, după un jaf îndelungat, de la începutul secolului trecut, până la naţionalizarea din iunie 1948. În schimb, cu o puternică industrie de prelucrare, intrată în topul mondial, prin colaborări şi concesionări de perimetre petrolifere bogate, dar şi cu perspectiva rezervelor din adâncul platoului continental al Mării Negre, încă neexplorate şi valorificate, România avea asigurată securitatea energetică şi prosperitatea poporului român într-o mare măsură.

Ce s-a întâmplat după revoluţia din decembrie 1989? În aprox. 20 de ani de „Tranziţie Măreaţă” spre capitalismul mult visat, guvernele României, dar, absolut toate guvernele, indiferent de coloratura politică, au luat măsuri de transfer oneros al bogăţiilor ţării în mâinile vechilor jefuitori.

Printr-o proastă administrare, prin practici frauduloase, corupţie şi jaf, multe rafinării şi alte societăţi din domeniul industriei extractive şi prelucrarea petrolului şi gazelor au fost aduse într-o stare precară, în situaţia de a fi închise, încât nu puteau să fie privatizate în condiţii normale. A contribuit la starea aceasta a societăţilor şi politicile la nivel guvernamental prin hotărârile contradictorii luate, aşa cum am menţionat mai sus, hotărâri suspecte de inginerii legislative şi financiare, dar neanchetate la vremea respectivă, fapt ce a determinat privatizări necorespunzătoare (ca să folosesc un termen oarecum „amabil”).

Ca să ne dăm seama cum ar fi arătat o privatizare normală, voi da exemplul Norvegiei, unde contractele de concesionare firmelor străine a perimetrelor petroliere conţin clauze speciale, potrivit cărora statului norvegian îi revine 97% din producţia realizată de aceste firme. Statul român a renunţat la controlul asupra producţiei, acceptând prin contracte doar încasarea aşa-ziselor dividende în procente ridicole de 3-4% din…ce? Câtă vreme statul nu are controlul asupra producţiei şi a costurilor realizării acesteia, „dividendele” reprezintă doar nişte firimituri aruncate de societăţile care îi explorează şi exploatează bogăţiile, în condiţii de jaf, fapt ce a rezervat României statutul de colonie.

Firul încâlcit al H.G.-urilor date de guvernele tranziţiei, începând cu anul1990 şi până la sfârşitul anului 2008, este năucitor. Mi-ar lua câteva pagini să le prezint pe toate, cu explicaţiile stufoase şi derutante şi nu vreau să plictisesc cititorii cu înşiruirea termenilor „tehnici” folosiţi în mod abuziv pentru acoperirea adevărului cu pături groase de neclarităţi. Colecţiile Monitorului Oficial din toţi aceşti ani stau la dispoziţia oricărui curios, doritor să afle cum au reuşit parlamentarii şi guvernanţii români, votaţi de el, să legifereze „administrarea” bogăţiilor naturale ale pământului ţării sale. Mai ales, cum au secretizat ei unele clauze şi anexe la contractele cu firmele străine. Secretizare faţă de cine? Evident, faţă de poporul român, fără ştirea şi fără acordul lui. Dacă ai întreba un guvernant sau parlamentar, semnatar al acelor acte normative secretizate, dacă au cerut acordul poporului român, ţi-ar râde în nas: semnatarii respectivi nu au fost reprezentanţii poporului, aleşii lui? De fapt, majoritatea problemelor votanţilor au fost tratate de aleşii lor cu acelaşi înalt dispreţ. Aşa a fost pierdut aiurea, fără ştirea naţiunii, bazinul petrolier Murzuk din Libia, cu rezerve estimate

la două miliarde barili de ţiţei, CEDAT firmei spaniole REPSOL, în nişte condiţii secrete/secretizate, de către guvernanţii de atunci (7 februarie 1992). De ce secret? Pentru că noi, românii de rând nu trebuie să ştim.

În 29 dec.1995 a fost adoptată Legea Petrolului nr. 134/1995, care precizează la art.1: „Resursele de petrol situate în subsolul ţării şi platoul continental al Mării Negre…fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român.” Se înlătură astfel dreptul cetăţenilor români, proprietari ai terenurilor, în subsolul cărora sunt sau pot fi descoperite eventuale zăcăminte de petrol şi gaze. Veţi zice, desigur, o măsură necesară ca bogăţiile subsolului românesc să aparţină întregului popor român, care să beneficieze de aceste bogăţii, nu-i aşa? Să le uşureze viaţa şi… „tot românul să prospere” (unde eşti, nene Iancule?). În realitate, Legea Petrolului a dat voie numai guvernanţilor să „administreze” aceste bogăţii, prin structura instituţiilor sale, unde s-a creat o reţea mafiotă, coruptă şi aservită intereselor străine oculte, care a negociat şi încheiat contracte oneroase, dezavantajoase intereselor poporului român.

În vara anului 2004, parlamentul României a adoptat HG 1090/2004, privind aprobarea privatizării societăţii PETROM. De fapt, nu a fost o privatizare, ci un TRANSFER de proprietate de la statul român la cel austriac, care înfiinţase în acest scop firma OMV. Guvernul a cedat Austriei prin acest contract de „privatizare”, dreptul de explorare şi exploatare a zăcămintelor de ţiţei şi gaze naturale, aparţinând poporului român, pentru o „redevenţă” de numai 10 $/baril şi 15 $/1000 mc gaze naturale, pe timp de zece ani, adică până în acest an.

Iar prin legea 555/2004, tot Parlamentul României a stabilit ca, în perioada 2004-2014, OMV Austria şi alte firme străine care exploatează petrolul românesc să plătească la Bugetul de Stat cea mai mică redevenţă din lume, la preţul fix de 22 $/baril, indiferent care este preţul petrolului pe piaţa mondială. Or, se ştie că în toţi aceşti zece ani preţul petrolului a fluctuat între 70-100 $/baril. Cine poate şti care a fost pierderea Bugetului de Stat în urma acestei legiferări păguboase, pentru care…chiar nu se face nimeni vinovat?

Aşa a „prosperat” poporul român!.. În timp ce, în urma acestei „etatizări a petrolului românesc de către Austria, firma OMV a devenit cea mai profitabilă din lume, contribuind din plin la bunăstarea poporului austriac.

Nici cu perimetrele petroliere ale platoului continental al Mării Negre, statul român nu a procedat înţelept. Prin HG 1446/2008 s-a aprobat actul adiţional la contractul nr.11, de concesionare firmei canadiene „Sterling Resources LTD”, prin firma „Midia Resources” (o firmă fără angajaţi şi cu un capital de NUMAI 200 lei!!!), a unor perimetre din zona Insulei Şerpilor, perimetre câştigate în urma procesului cu Ucraina. Şi acest contract are clauze secrete. De ce? Tu, popor român, de ce nu trebuie să ştii cum ţi se vând bogăţiile? De ce nu te-ntrebi, din ce motive a secretizat guvernul Tăriceanu o astfel de tranzacţie, care, oriunde în lume, poate fi considerată trădare a interesului naţional?

În acele perimetre se estimează existenţa a 12 miliarde barili de ţiţei şi 70 miliarde de mc de gaze. S-ar putea să nu fie chiar atât căt s-a estimat. Oricum, acolo sunt rezerve considerabile, iar nouă, cetăţenilor de rând ni se flutură necesitatea explorării şi exploatării gazelor de şist, pentru asigurarea energetică a ţării. În acest timp, firmei „Sterling Resources” i se asigură dreptul nestingherit de a vinde petrolul şi gazele extrase unde crede şi la preţul pieţei mondiale, în schimbul unei probabile redevenţe derizorii, neştiute şi neaprobate de poporul român.

De fapt, toate perimetrele platoului continental al Mării Negre au fost concesionate străinilor în aceste condiţii de batjocură, prin contracte secretizate, susţinându-se că în acest mod s-a asigurat independenţa noastră energetică. Oare, aşa să fie? Se vor fi trecut în contracte clauze obligatorii ca tot petrolul extras din Marea Neagră să fie livrat rafinăriilor româneşti, la preţuri controlate de statul român? S-a impus respectivelor firme, care exploatează perimetrele petrolifere, să folosească la extracţie numai utilaje fabricate în societăţile româneşti, de către muncitori români? Şi, în fine, s-a precizat în clauzele contractelor ca personalul de la sondele marine să fie format numai din muncitori şi specialişti români? Dacă au prevăzut aceste clauze contractuale, guvernanţii au făcut o treabă bună. Dacă nu, despre ce vorbesc politicienii români cănd le promit alegătorilor locuri de muncă?

Fără nici un temei constituţional, preşedinţii ANRM (o entitate creată artificial de către guvernele mafiote) au secretizat contractele încheiate cu firmele străine, pentru explorarea şi exploatarea bogăţiilor naturale ale subsolului românesc. Această secretizare a contractelor nu are nici un temei legal, însă Guvernul şi Parlamentul, care a creat ciudata entitate, cică nu poate să le desecretizeze actele semnate de preşedinţii ei. De ce? Poporul român nu trebuie să afle ADEVĂRUL? Chiar nimeni nu comentează ilegalitatea acestor atitudini guvernamentale şi parlamentare? Cui i-a venit ideea acestei inginerii legislative şi de ce nu poate fi desfiinţată?

Prin această inginerie, atât în Legea Petrolului, cât şi în Legea Minelor, s-a stabilit să se renunţe la clauzele contractuale privind ÎMPĂRŢIREA PRODUCŢIEI, înlocuindu-se cu acele redevenţe reprezentate de procente aburitoare (procente, din ce?), acordate Bugetului de Stat. În acest mod, poporul român nu mai obţine nicio cantitate din bogăţiile subsolului pământului românesc şi nu mai ştie nici cu ce se alege bugetul statului român.

Toate bogăţiile naturale care se exploatează în ţara noastră aparţin firmelor străine. Şi ne întrebăm de ce în România cetăţenii români nu mai au de lucru şi sunt nevoiţi să emigreze.

Pentru că, în urma acestor aşa zise privatizări s-au lichidat industriile de utilaj petrolier şi minier, dar şi industriile colaterale şi-au redus producţia (siderurgică, metalurgică, chimice şi petrochimice). Adică, au fost restânse producţiile sau au fost chiar desfiinţate, combinate metalurgice, uzine de utilaj petrolier, minier, chiar rafinării, întreprinderi de valorificare a gazelor şi produselor petroliere, cărbuni, metale neferoase etc. În consecinţă, s-au redus (oare programat?), câteva milioane de locuri de muncă, ce au provocat la rândul lor, reducerea altor zeci de mii de locuri de muncă din întreprinderile auxiliare acestora.

Într-un cuvânt, programat sau nu, România a căpătat statut de colonie, fără nici un război de ocupaţie şi fără jertfe umane din partea străinilor. Asta, numai din cauza guvernanţilor corupţi şi/sau nepricepuţi, care acum susţin sus şi tare că România este o ţară eminamente agricolă, că baza dezvoltării ei este numai agricultura şi turismul. Parcă am mai auzit astfel de voci în istoria noastră. Dar tot istoria ţipă la noi cu alte fapte şi realizări ale poporului român.

De aceea plânge şi vuieşte sufletul pământului românesc. De aceea se răsucesc în morminte oasele strămoşilor noştri.

Năstase Marin

Galaţi, iunie 2014

POST-SCRIPTUM 2025: „Apa este una dintre cele mai prețioase bogății, vitală pentru om. Apa, ca și celelalte bogății ale solului și subsolului pământului românesc , aparțin poporului român.” (Citat aproximativ din declarațiile lui Călin Georgescu)

Dar Constituția României, prin articolul referitor la suveranitatea poporului român, cât și cel referitor la proprietatea publică, nu mi se pare suficient de clară. Citez: „Suveranitatea Art. 2 (1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum i prin referendum. (2) Nici un grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. (…) Proprietatea Art.136 (3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiului aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.” Aceste neclarități au condus la situații care au creat conflicte majore între reprezentanții poporului și cetățenii României (vezi cazurile „Roșia Montană”, concesionarea gazului și petrolului din subsolul Mării Negre), de asemenea și neînțelegeri privind proprietatea apelor curgătoare și fântânile din curțile cetățenilor. Noțiunea de „utilitate publică”, succint explicată în onstituție, le-a dat posibilitatea unor politicieni români să concesioneze bogățiile subsolului românesc pe nimic, neținând cont de interesul național sau de suveranitatea poporului român, care ar fi putut să beneficieze, ca alte popoare, de pe urma acestor bogății ale pământului românesc. Trist, dar adevărat, în Constituție nu este nici măcar amintit cuvântul „pământ” în articolul ”Proprietatea”.

by

Referinţă Bibliografică

NĂSTASE MARIN: SUFLETUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 iulie 2025