Trecură două zile de la vizita lui Octavian la spital, timp în care comunică cu Ciprian la telefon. După aceea, Ciprian îl rugă să vină la un mic bar din cartier pentru a sta de vorbă mai pe îndelete.

Octavian ajunse spre seară în acel bar, unde, la o masă, se aflau câțiva muncitori care beau bere. Se apropie de tejgheaua barului și ceru o bere fără alcool. Fu servit de o fată înaltă, brunetă, care îi zâmbi cu multă amabilitate. Abia apucă să se așeze la una dintre mese, că apăru și Ciprian. Își luă o bere și veni cu pași mari, vizibil zbuciumat, spre masa lui Octavian, unde se așeză, salutându-l.

— Te-am făcut să aștepți?
— Nu deloc…
— Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine și, mai ales, că i-ai ridicat moralul mamei. A venit acasă spunându-mi că ați discutat, că ești un om deosebit și că îmi ești cu adevărat prieten. Se pare că ai impresionat-o foarte mult. A insistat atât de mult să mă întâlnesc cu tine, încât iată-mă…
— Mă bucur de întâlnirea noastră, dar nu sunt chiar atât de deosebit.
— Nu fii modest, dar să lăsăm asta. Doresc ca Nicoleta să se întoarcă la mine după ce se va recupera. Am sunat-o de două ori, dar mi-a închis telefonul, pentru că este foarte supărată pe mine.

Se așternură câteva clipe de tăcere. Octavian privi fața frământată a lui Ciprian și zise:

— Greu de crezut că se va mai întoarce la tine…
— De ce ești atât de sigur?
— E o femeie tânără. Ai tratat-o cu violență excesivă doar zilele trecute. Noi am discutat la telefon și ți-am explicat că lucrurile nu funcționează așa cum crezi tu…
— Tu și teoriile tale… Se pare că nu cunoști femeile. Ai să vezi că se va întoarce la mine.
— Mă îndoiesc.
— Și eu care credeam că dorești să mă ajuți să mă reconciliez cu ea.
— Îmi pare sincer rău pentru tine, dar cauza e pierdută…

Ciprian se încruntă. De la celălalt capăt al barului se auzeau muncitorii vociferând; dădeau impresia că sărbătoreau ceva. Melodia unui folk românesc, în surdină, se făcea mai clară în momentele de liniște.

— Dar spune-mi, te-ai mai gândit la tot ce am încercat să-ți spun la telefon? întrebă Octavian, privindu-l cercetător pe Ciprian, care ridică privirea și îl privi lung.
— La Iisus? râse forțat. Nu mă încălzesc astfel de personaje. La ce bun?
— Este tot ce tu ai nevoie.
— Iar bați câmpii. Se pare că ți-ai pus în gând să mă evanghelizezi! Te-am crezut un intelectual, ba mai mult, un scriitor interesant. Îmi pusesem nădejdea în tine pentru că nu scrii o literatură aservită politic. Vezi tu, dacă occidentalii ne-au luat totul, de ce a trebuit ca și elitele literare să îngenuncheze înaintea lor? Măcar să fi respirat aerul libertății ca națiune prin scriitorii noștri. Dar îmbucurător este faptul că mai avem câțiva scriitori care scriu într-un mod liber, și tu erai unul dintre ei. Dar ai trecut la misticism și m-ai dezamăgit.
— Nu m-ai înțeles!
— Ce e de înțeles aici?
— Filosofia și literatura nu te vor ajuta să renunți la violență și vicii. Hristos este singurul care te poate ajuta să ieși din noaptea în care te adâncești tot mai mult.
— Se pare că îmi vorbești cam direct. Și ești singurul căruia îi permit să-mi vorbească așa. Și te întreb: dacă Sanda ți-ar fi necredincioasă, cum ai proceda? Pentru că, vezi tu, cu femeile nu poți fi niciodată prea sigur dacă îți vor rămâne fidele sau nu.
— Un om, în orice circumstanță, trebuie să rămână civilizat, mai ales dacă posedă și cultură. Însă, în ultimul timp, am ajuns la concluzia că doar cultura nu ajută atunci când dorim să luptăm cu teribila noastră natură umană, care ne trage în jos prin tendințele și înclinațiile spre rău. De aceea îți spun că Evanghelia este singura soluție, deși eu, în aceste momente, sunt un om care caută marele adevăr al mântuirii prin credință și har.
— Nu înțeleg cum te poate ajuta acest personaj istoric, fascinant într-adevăr prin impactul asupra societății umane și prin predica de pe Muntele Fericirilor. Dar a fost doar un învățător moral, pe care l-au eliminat pentru că nu era de partea elitelor religioase. Apoi ucenicii lui l-au divinizat și așa a început creștinismul. Iisus, astăzi, nu este decât o personalitate precum Buddha, Mahomed, Gandhi etc. De aceea nu te înțeleg: ce tot îi tragi cu Iisus? Oare nu înțelegi că totul s-a terminat la moartea lui?
— Personalitățile de care spui au osemintele în morminte, pe când Iisus a înviat. De aceea mormântul Său este gol, pentru că S-a înălțat la ceruri, de unde mijlocește pentru noi.
— E doar un mit, nimic altceva. Dacă cel puțin ai fi pornit pe linia lui Descartes, din Meditații metafizice, poate că te-aș mai fi înțeles, dar așa, cu apologetica ta, bați câmpii.
— Cel puțin Descartes admite existența lui Dumnezeu…

Ciprian făcu un gest cu mâna, asemenea unui om plictisit. Bău din sticla de bere, apoi spuse:

— Pe mine nu m-a convins de nimic filozoful și nici în Pasiunile sufletului nu a excelat, pentru că acolo totul este foarte liniștit, pe când în sufletul uman sunt furtuni înfricoșătoare, de care au parte doar cei ce vor să trăiască cu adevărat. Cum ți-am mai spus, pe lumea asta nu există, din punct de vedere spiritual, decât beznă și moarte.
— Dacă ar fi așa, suntem pierduți cu totul, și atunci nu există nici veșnicia, nici Noul Ierusalim! Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că există mântuire…
— Pari foarte exaltat cu lucrurile religioase, care, de altfel, au fost inventate pentru a manipula masele și a le ține sub stăpânire. Doar nu vrei să-mi spui că ceea ce fac înaltele fețe bisericești de azi, care au averi considerabile, este în favoarea poporului.

Octavian tăcu puțin, vădit intimidat. Se sprijini cu coatele de masă, apoi spuse:

— Nu mă pot pronunța în dreptul clericilor care se abat de la învățăturile Scripturilor, însă pot să-ți spun experiența mea duhovnicească din ultimele luni. În acest timp nu am mai avut satisfacția de altădată pentru cărțile de literatură, pentru că am descoperit ceva mult mai superior. Citind Noul Testament, în mod special cele patru Evanghelii și epistolele pauline, am rămas uimit și fascinat de Iisus și de învățăturile Sale. Ba mai mult, logica apostolului Pavel m-a cucerit. Acolo există o profunzime ce depășește tot ce am întâlnit eu până acum în cărți. De aceea îți spun că nicio carte nu se poate compara cu Sfintele Scripturi. Dar cel mai minunat este faptul că harul lui Hristos se coboară în chip tainic în inima mea și trăiesc clipe sublime, pline de pace. Și, lucru straniu, mă gândesc în acele momente la tine și la drama ta și cred că ai nevoie să trăiești o astfel de experiență înălțătoare.

Ciprian dădu capul pe spate și râse cu poftă.

— În ultimul timp am trăit într-o stare de spirit înfricoșătoare, dar acum m-am destins, văzând naivitatea ta…

Nu mai putu continua, pentru că, în acel moment, se auzi o voce:

— Îmi permiteți, domnule Octavian, să mă așez la masă cu dumneavoastră?

Ridicară amândoi privirea spre bărbatul care stătea în picioare în fața lor. Avea în jur de cincizeci de ani, statură mijlocie, era musculos, cu părul șaten, început de chelie, ochii verzi, ce reflectau un amestec de lumină și umbră, și nasul turtit, ca al boxerilor. Părea un om dârz. Purta o geacă neagră de piele, puțin uzată, sub care se vedea un pulover grena, blugi albaștri și ținea în mână un telefon Samsung negru.

Ciprian rămase ca încremenit. Octavian făcu un efort de memorie și își dădu seama că îl știa din vedere, dar nu-și amintea exact de unde. Îl invită:

— Da, te rog, ia loc.

Bărbatul se așeză încet, calculat. Își puse telefonul în partea dreaptă și îi întinse mâna lui Octavian, care i-o strânse, nedumerit.

— Spătaru mă numesc. Am tot respectul pentru dumneavoastră, domnule Octavian; în schimb, pentru bătăușul de femei și de mamă am numai dispreț.
— Cum îndrăznești? replică Ciprian, revenindu-și din starea de șoc.
— Ba am să îndrăznesc mai mult și îți spun că, pentru bătaia pe care i-ai dat-o Nicoletei, am să te pedepsesc.
— Ai venit să-ți aperi amanta? rânji Ciprian sarcastic.

Spătaru rămase calm, foarte stăpân pe sine; doar pumnul său drept, mare și ciolănos, i se strânse într-un reflex involuntar.

Se scurseră câteva clipe în care Spătaru și Ciprian se priviră în ochi, ca doi rivali într-un ring de box. Apoi Spătaru zise:

— Îți spun sincer că, dacă ar fi fost amanta mea, aș fi fost cel mai fericit om din lume. Ba mai mult, o astfel de femeie, plină de calități, aș fi cerut-o de nevastă, să fie mama copiilor mei.

Ciprian îl privi insistent câteva clipe, apoi se cutremură. Deveni palid. Dădu să mai spună ceva, dar nu reuși. Lăsă capul în jos, se ridică cu greu de la masă și, clătinându-se, părăsi barul sub privirile nedumerite ale lui Octavian.

Ajuns în stradă, începu să meargă împleticindu-se pe străduțele semiluminate, călcând fără să fie atent prin noroi și băltoace, fără a căuta locurile mai uscate. Părea ca înnebunit. După un timp, mergând prin noapte, începu să monologheze:

„Deci, Nicoleta e nevinovată… Spătaru a spus adevărul! Și, pentru că mă iubea, a suportat lângă mine sărăcia și mizeria. În tot acest timp l-a refuzat pe Spătaru pentru mine, pentru că a crezut, o vreme, în povestea noastră de iubire… iar eu am lovit-o, distrugând totul. Acum să mă duc să-i cer iertare ar fi prea târziu, pentru că nu am crezut în ea… și cum mă ruga, săraca, în timp ce îi administram acele lovituri teribile cu scândura, să o las în pace, spunând că este nevinovată… iar eu simțeam plăcere pedepsind-o, crezând că era o curvă… Of, sunt un om cu ceva monstruos în sufletul meu, și cel mai bine ar fi să termin odată cu această viață infernală…”

Ciprian umbla în continuare pe străzi, fără să-și dea seama încotro merge, monologând abisal.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (7)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 ianuarie 2026