Sunt multe specimenele umane de care, vrei, nu vrei, prin natura lucrurilor și forța împrejurărilor te lovești în viață. Pe   mine nici că se  poate să mă constrângă un cuget mai ingrat ca acela de a dezgusta și pe alții descriind unele dintre ele. O fi existând așa ceva, poate și la Spitalul Județean de Urgență Bacău (nu am cum să cunosc pe toată lumea), ce se tot bagă de la sine în seamă, că, de, așa-i când n-are omul cu ce și-și construiește singur chipul din materialul și duhul propriei imaginații – n-aveți cum să vă închipuiți acest prototip uman necunoscând ce modest este, comparativ,  păunul – ca să atribuiți o identitate, aroganței veșnice și nemărginite, preluați-i numele după cine știți că i se cuvine. În tot momentul o așa păuniță n-are preocupare mai interesantă ca veghea strașnică la oricine clipește prin saloane, fie omul, bietul de el, cu sufletul la gât…, n-are frână, n-are temei, n-are nimic altceva afară de o vanitate iremediabilă în a tachina bolnavii, și chiar aparținătorii, în a bâdâdâi tot felul de pricini, în a căta în tot nod în papură, în a se forța din toate încheieturile minții învolburate-n umbrele jalnicei scurtimi de rațiune, ca să zgândărască și să scoată din sărite pe cine n-are altă treabă decât să o ia în seamă pe ea. Ca să v-o închipuiți, deși nu e ușor căci e mai cu temei să afli o piatră rară într-un munte de balast decât vreo justificare omenească în gesturile, vorbele și toate trăsnăile-i comportamentale, luați aminte la o găină când se uită-n lemne…, nu am eu talent să v-o zugrăvesc mai plastic. Parcă e o curcă beată prin salon, o ia gura pe dinainte…, gura ei cea ca o moară hodorogită, se agață de oricine ca boala de om sănătos, de te crucești, îți vine să arunci în ea ca în câini, cu ce ai la îndemână. Dacă e geamul închis, musai să fie deschis, dacă e deschis, musai să fie închis, dacă dă să plece bolnavul, săracul, ca omul și el, musai să aranjeze patul mai înainte, să nu-l lase răvășit, oricât s-ar grăbi, să netezească cearșafurile, să nu care-cumva să rămână boț, chiar dacă-l taie pe om, bietul de el, că greu blestem îl paște, să nu rămână perna cu glăvanul gol al capului în ea…, dacă iese bolnavul din salon să se dezmorțească pe coridorul spitalului, să intre grabnic înapoi, ca și cum pentru el dincolo de ușă e câmp minat… și tot așa…! Ba chiar, o pot spune fără cale de a fi contrazis că pe de o parte te scoate din sărite, pe de altă parte rămâi fără replică și te bufnește râsul…, nu știi ce se întâmplă cu ea, ce vrea ea să arate, care este menirea ei pe acolo, de pe ce lume a răsărit…! Aparținătorii, cum vă spuneam, nici ei nu scapă de furcile caudine ale păuniței în viața căreia eu cred că singurul lucru bun ce s-a întâmplat este că n-a ajuns, ferească Dumnezeu, vreo șefă… Nici față de elevele practicante nu are altă conduită. Pe ele numai le comandă, de învățat nu le învață nimic. Le vorbește întoarsă cu spatele la ele, scurt ca o suverană de comunitate tribală, mai mult cu strâmbături și vorbe tăioase – o astfel de duduie-păuniță este sigură că lumea este atât cât vede, crede și înțelege ea că este lumea…, mai departe de ea începând vidul…! Elevele vorbesc cu ea ca și cum ar vorbi cu cioara din parul stogului ce se uită pieziș la tine, te cârâie apoi își ia zborul și pleacă pe coclauri. I s-ar părea compromisul suprem să explice ceva, cu răbdare, să repete dacă nu s-a înţeles ceva, ea știe prea mult, n-are rost să-și bată capul cu cine i se pare că nu știe nimic…, ea trebuie să facă ocolul salonului cu ochi-i de spion, să facă tuturor observații de rigoare, apoi să întoarcă spatele, de asemenea, tuturor și să-și vadă de ocupațiile sale geniale – cred că un savant dacă ar zăcea pe patul de spital din perimetrul spitalicesc pe care și-l atribuie cu grandomanie drept arondisment personal, tot i s-ar părea minunatei de ea că este cu un univers mai sus…! Nu dau un nume, pentru mine micimea umană are nume comun: subom. Îți mănâncă zilele, dar ce poți face?! Să-ți aprinzi paie în cap chiar și după ce dă Dumnezeu și scapi de el?! Poate nimerește păunița vreun bărbat cum îi doresc eu să nimerească, dacă nu are unul, și atunci o drege acela, că eu așa aș face – și pe urmă să vedeți mândrețe de om…, că de frumoasă nu pot zice ba, deși nu chiar pe cât crede ea că este, deoarece dacă tace din gură și-și mai corectează niște apucături, poate să-ți fie oarecum dragă.

În tot cazul, până nu se întâmplă așa, duduia aceasta despre care vă spun, cu nume ori fără,  este o patimă în plus pe lângă marile suferinți, pentru martirii atâtor și atâtor boli ca ultimă pedeapsă în lacrimi și vaiete a lor, bieți muritori prin această viață. Boala nu ucide pe loc, nu e glonț, boala te vânzolește, ea este brațul înarmat al morții, te taie bucățele…! Cât de groaznic și ce trist că poate și la Spitalul Județean de Urgență Bacău, printre doctorițele, asistentele și infirmierele îngerițe sunt, mai sunt și una, două arătări întunecate, acre, cu vorba ca otrava, cu gestul ca biciul…!

Bine și rău, dacă trebuie să bei și amarul acesta n-ai de ales…, greul, răul și urâtul nu vin niciodată pe câte unul, ci la ofertă comună…! Ușorul, însă, binele și frumosul sunt nestemate, pietre de fundamentare a voiei Lui Dumnezeu ca făptura omenească menită să fie însăși prelungirea mâinii Sale întru slujirea cea pe cât de alinătoare, pe atât și de minunată, să se aleagă dintre oamenii pentru oameni…! Am scris cu lacrimile sufletului rândurile de mai sus și o voi face și mai jos, cu detalii și argumente adecvate.

Consider nedrept față de propriu-mi cuget să nu mă refer cu caldă, afectivă amintire și la părtașii mei de conjunctură, suferinzi împreună cu care am împărțit același spațiu pe câteva paturi într-un salon de spital, intrând în comuniunea sufletească a aceleiași soarte. Oricât de bolnav eram însumi, alții erau într-o stare de sănătate încă și mai grea…! Unii dintre ei au plecat mai înaintea mea acasă, fie în cărucioare, fie pe propriile picioare, numai fiecare dintre ei știind cât de vătămate ori cât de zdravene, alții au rămas în urma mea să mai sufere ca pe crugul jertfei acolo unde vaietul e câteodată auzit doar în ecoul din propria carne și din propriul sânge…!

Dintre ei m-a impresionat devastator destinul unui om ce-și răbda aproape epuizat tarele medicale ale corpului și minții sale, ambele torturate crud și neîncetat de câțiva ani. Nu voi detalia aici nemilosul lui destin și marile lui mâhniri, deși i le cunosc până la indivizibilitatea întâmplărilor, aș putea spune, pentru că mi le-a depănat fiica sa (aparținătoare, cum ar numi-o duduia ce nu vede în paturi decât niște cobai la ordin în experimentul de-a boala, iar în rândul vizitatorilor niște aparținători mecanici, sub comandă, ca și cum unii și ceilalți nu sunt cu nimic mai presus de niște înscrisuri în fișa medicală, pecetluiți ca unitari, amorfi, neanimați decât de câte drepturi le dă ea în acest sens), Roxana Elena. Eu îi spun numele de om, cum se cuvine, nu o simplific la o denumire direcționată pe o listă de inventar, aceea de aparținătoare.

Este o fată minunat de frumoasă, inteligentă, sentimentală, elegantă, fină în vorbire și conduită, respectuoasă. Însă foarte tristă! Îi jucau ochii în lacrimi când îmi povestea, o taină adâncă îi țărmurea privirea și o mare îngândurare îi umbrea inima. Este chinuită de loviturile crude ale destinului ce i-au devastat întreaga familie, mult prea chinuită și încă prea devreme. Pe scurt, pentru că tema acestei cărți este așezată în coordonatele recunoștinței mele față de oamenii pentru oameni ce mi-au salvat viața și au ocrotit-o, nu doar scoțându-mă la țărm, ci și ameliorându-mi marile mele suferinți, mă voi rezuma la a spune că într-o foarte scurtă întindere de timp familia Roxanei a trecut prin focul blestemului după blestem, nemaiexistând timp ca obrajii ei, ai Roxanei, să se usuce de lacrimi. Înainte a toate, tatăl său, Stelian, și-a retezat accidental, cu un utilaj, piciorul stâng, de sub genunchi, apoi mama sa a murit, pentru ca în același an să îi moară, tânăr, și fratele, răpus de o boală cardiacă. Acum, tatăl Roxanei este foarte bolnav, urmează o serie lungă și istovitoare de expertize medicale, după care îl așteaptă o operație pe cord deschis, la Târgu Mureș. Ca și cum nu ar fi destul, s-a declanșat în familie un război acerb ațâțat de râvna cu orice preț pentru dezbaterea moștenirii. Ca o pradă între câini, Roxana, este lovită din toate părțile. Pe de o parte o macină sufletește și o extenuează fizic situația medicală a tatălui ei, pe de altă parte o sfâșie neînduplecata năvală la moștenire a unora din familie, care simt gustul sângelui cald…! Groaznic…!

Am prezentat această înlănțuire de năpaste ale unei tinere femei frumoase, bune, blânde și nevinovate, în treacăt am oglindit și aroganța unei dudui cu seringa ca sceptru de aroganță, iar prin ea am făcut aluzii și la alte persoane decadente de la Cardiologia Spitalului Județean de Urgențe Bacău, puține, foarte puține, căci în rest acel personal medical este foarte

uman și competent. Dar de aici încolo voi face reverență adâncă de recunoștință în fața îngerilor, ori poate ar trebui să spun îngerițe fără a ști dacă feminizarea substantivului nu cumva încalcă vreo cutumă dogmatică…! (foto: Roxana)

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Boala, brațul înarmat al morții/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 februarie 2026