Scriu această carte a recunoștinței deloc despovărat de plusul de osteneală cu care mă încarcă boala încă activă asupra corpului meu neîntremat încă nici după un asalt cu o duzină de medicamente cine știe cât de eficiente, iar pe deasupra de un torent de gânduri la cât de greu mi-a fost să duc muncă de lămurire cu câteva persoane ce nu s-au lăsat convinse de bunele mele intenții întru integrarea lor în rândurile protagonistelor, ca singură posibilă măsură a răsplății pe seama faptului că le-am fost pacientul trist, speriat încât să nu-mi mai caut liniștea și salvarea decât pe patul de spital.
Așa-i zidită lumea, nu o poți restaura. Careva, bunăoară – este aici vorba cu exclusivitate despre persoane feminine – are bărbat gelos ori într-o ureche ori morocănos ori, cine mai știe cu ce cusur, dar mai este vorba, bunăoară și despre scurtimea și nevoința rațiunii instalate din naștere la careva, tot ca să mă scurme pe mine până în sângele inimii – acestora degeaba le-am explicat pe cât se poate de decent, de clar și de lămuritor că doresc să le dedic un cuvânt de mulțumire în carte, rugându-le să îmi răspundă la o întrebare, două și să și accepte să efectuăm câteva fotografii, m-au refuzat ca pe cel mai urât și caraghios om ce li se întâmplă să le abordeze. Nu m-a copleșit refuzul lor (una dintre ele este asemenea duduilor cu seringa ca armă, din primele pagini), însă am rămas cu un gust amar, dezamăgitor.
Nu au fost multe, doar una, două, e drept însă mă chinuie întrebarea dacă aceste făpturi omenești îndărătnice mai făceau pe acolo și altă treabă decât să fie nepoliticoase, arțăgoase, subțiri la mansarde, harnice doar în conștiința lor dar leneșe în act, absurde, chitite obsesiv să tot atragă atenția bolnavului despre aiureli fără legătură cu realitatea justă a vieții, ca și cum ți-ar fi interzis cineva care se tot bagă forțat în seamă, de pildă, să intri într-o benzinărie cu chibrituri fără gămălie…!
A trecut, slavă Domnului. Zugrăvesc acum din cuvinte un portret frumos al unui om pentru oameni, frumos: Ioana Comorașu, asistentă. În absolută detașare de atitudinea celor puține dar greoaie și în stare să strice bunădispoziția întreagă numai amintindu-ți-le, Ioana reprezintă piatra de fundamentare a Creatorului la zidirea lumii. Așa a fost zidit omul și așa trebuia să rămână!
Ce om minunat de frumos și ce mirare că acest dar pe care l-a primit nu și-l folosește la împăunare, răutate, duritate, grandomanie…! Văzându-ne pe mine și pe asistenta Rodica Tragla, și ea deopotrivă de frumoasă profesional și uman, că ne fotografiem și spunându-i motivul s-a oferit singură:
– Vreau și eu…!
Fără cârtire, cu un zâmbet frumos denotând veselie și generozitate s-a lipit de mine „ca la fotograf”, dar eu aș adăuga și ca în inima mea, ca în sufletul meu, ca în gându-mi. Și ca în amintirea mea…!
Iată, așa arată omul frumos, așa arată omul bun, așa trebuie să arate omul om și așa trebuie să arate omul deștept. Nu altfel…! Cel ce este altcumva crede el că este frumos, își întemeiază cu aroganța un chip fictiv.
Mulțumesc, Ioana, pentru sublimitatea ta umană și frumusețea profesională, din care am luat cu mine ceea ce am până azi și voi avea întotdeauna: frumusețea amintirilor. Iată, așa arăți tu, Ioana…!
(Aurel V. Zgheran)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..