În noaptea aceea, Ciprian umblă bezmetic pe străzi, într-o stare de zbucium profund. După miezul nopții se întoarse acasă. Se dezbrăcă pe întuneric, își aruncă hainele stropite de noroi pe dușumea și se culcă. Dormi un somn zbuciumat, cu coșmaruri.
Dimineața, când se trezi, Elizaveta intră în camera lui și, văzând hainele murdare și adidașii albi plini de noroi, se sperie, întrebându-se ce se putuse întâmpla. Așteptă până ce el se sculă și începu, cu insistență, să-l interogheze.
La început, Ciprian nu voi să-i răspundă, însă, la insistențele ei, îi spuse, deși mai fragmentar, despre întâlnirea cu Octavian și Spătaru, despre mărturisirea lui Spătaru – precum că Nicoleta nu fusese amanta lui – și despre amenințarea cu bătaia pe care o primise din partea acestuia. Auzind de acea amenințare, Elizaveta rămase ca trăsnită. Se mai învârti puțin prin casă și, pretextând că are treburi în oraș, plecă de acasă.
Ieșind pe stradă, hotărî să-i facă o vizită lui Spătaru, pentru a-l îndupleca să-l lase pe Ciprian în pace. Îl știa pe Spătaru cât e de dur; în cartierul lor avea faima unui bătăuș. Spre zorii acelei zile începuse să ningă și, în câteva ore, zăpada se așternuse într-un strat de câțiva centimetri peste pământul înghețat.
Elizaveta își încheie bine paltonul gri, ponosit, și își legă strâns broboada de lână neagră, cu care își acoperise capul, apoi porni prin perdeaua de ninsoare, hotărâtă să intervină în acel conflict. Mergea repede, nefiind atentă la trecătorii întâlniți în cale și nici măcar nu privea casele acoperite de zăpadă. Tot acel frumos spectacol al iernii nu o interesa cu nimic, pentru că era tot mai îngrozită de ceea ce i-ar fi putut face Spătaru lui Ciprian. Și tot vedea, cu ochii minții, cum Ciprian, zdrobit de bătaie, era întins pe un pat de spital. Ceea ce o înfricoșa și mai tare era gândul că, din acea bătaie, i se putea trage moartea. Dorea din răsputeri să-și protejeze feciorul, deși, în adâncul ei, o voce îi spunea că Ciprian era vinovat și își merita soarta.
După mai bine de jumătate de oră de mers prin zăpadă, ajunse în fața magazinului lui Spătaru. Era o clădire destul de mare, în formă dreptunghiulară, cu fațada vopsită în bej și cu o inscripție deasupra ușii, unde scria: „La Spătaru – magazin alimentar”. Vitrinele erau mari și, din stradă, se vedeau rafturile cu produsele alimentare. În spatele acelui magazin era situată casa lui Spătaru, o locuință confortabilă, cu un singur nivel.
Elizaveta se scutură puțin de zăpadă și intră în magazin, trecând repede printre puținii clienți de la acea oră a dimineții. Se opri chiar la casa de plată, unde o femeie cu părul șaten, tuns scurt, de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată într-un halat roz cu alb, desfăcea niște fișicuri de bani mărunți. Se numea Domnica.
— Bună dimineața. Cu patronul doresc să vorbesc, dacă se poate.
Domnica ridică capul, lăsând să se vadă un chip cam obosit de greutățile vieții. O privi câteva clipe pe Elizaveta, după care zise:
— Imediat…
Dispăru după o ușă din fundul magazinului și se întoarse însoțită de Spătaru. Era îmbrăcat într-un pulovăr negru și blugi albaștri; purta niște ochelari, iar în mână ținea niște liste cu evidența mărfurilor.
— Bună dimineața. Cu ce vă pot fi de folos? zise el, privind cu interes chipul Elizavetei, plin de riduri, care, cu statura ei gârbovă, arăta ca o imagine vie a suferinței.
— Doresc să stăm de vorbă între patru ochi, într-o problemă foarte importantă…
Spătaru rămase puțin uimit și o invită pe Elizaveta să-l urmeze. Aceasta îl urmă pe un coridor lung; de o parte și de alta, pe lângă pereți, erau așezate baxuri de ulei, orez și făină. În fundul holului, Spătaru deschise o ușă și o pofti să intre.
Era o încăpere nu prea mare, cu un birou, câteva scaune și două geamuri care dădeau spre stradă. De acolo se vedeau bine casele și blocurile din apropiere.
Elizaveta, la invitația lui Spătaru, se așeză pe un scaun în fața biroului. Iar Spătaru, pe un scaun negru cu spetează, își închise laptopul pe care îl avea pe birou și zise:
— Te ascult…
Elizaveta își adună puterile, însă nu începu deodată. Câteva momente rămase în tăcere, chibzuind și frecându-și mâinile zbârcite.
— Cu toții suntem muritori și păcătuim în diferite feluri. De aceea mă tot gândesc: cine suntem noi să luăm în mâinile noastre judecățile Domnului? Oare putem noi să-i pedepsim pe cei ce fac răul, crezând că Dumnezeu ne încredințează o astfel de lucrare? Oare nu ar fi mai bine să lăsăm toate lucrurile în mâna lui Dumnezeu?
Elizaveta se opri. Spătaru tresări, privi ochii verzi ai acelei bătrâne și fu conștient că o viață întreagă suferise și purtase în tăcere poveri. De aceea simțea respect pentru ea.
— Nu cumva ești mama lui Ciprian?
— Da… și am venit să te rog să-l lași în pace. Pentru ce trebuie să te amesteci în povestea lor?
— Pentru că și eu fac parte din poveste. Nicoleta era angajata mea, iar eu acum îi plătesc concediul medical. Ba mai mult decât atât: ea era bucuria atâtor bătrâne care veneau la magazin și, în timp ce cumpărau alimente, vorbeau cu ea. Este o femeie plină de calități, iar Ciprian a distrus-o fără pic de milă. Iar toate aceste bătrâne de care îți vorbesc mă roagă ca, după ce va ieși din spital, s-o protejez și să nu o mai las să fie hărțuită… și, poate, iar bătută de Ciprian.
— Asta nu se va mai întâmpla, te asigur.
— Nu-ți cunoști feciorul și nu ai idee de ce e în stare…
— Tu nu ai dreptul să-l pedepsești. Doar Dumnezeu. Oare de ce nu înțelegi?
— Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi. Asta o să-i aplic: după faptă și răsplată…
Elizaveta tăcu puțin, frecându-și și mai tare mâinile, apoi zise:
— Te rog, lasă-l în pace… Pentru că are mari probleme și îi este sufletul bolnav; iar cu bătaia ta nu se va rezolva nimic. Ba dimpotrivă, lucrurile se vor complica și mai mult.
— Tot respectul pentru o mamă atât de devotată fiului ei. Dar am să-ți povestesc ceva, ca să mă înțelegi de ce nu-l pot lăsa nepedepsit pe Ciprian…
Spătaru se opri puțin, își dădu jos ochelarii și își frecă tâmplele cu mâinile lui mari, ciolănoase. Apoi continuă:
— Eu nu mi-am cunoscut părinții și nici măcar nu am amintiri cu chipul mamei, pe care, pe când eram un prunc, trebuie să-l fi văzut. Am crescut la casa de copii și acolo am deschis ochii pe lumea asta, în mijlocul bătăilor și al batjocorilor de tot felul.
Pe când aveam nouă ani, erau câțiva băieți cu cinci ani mai mari care își băteau joc strașnic de mine. Mai ales unul, Costel, șeful acelei găști: înalt, ciolănos, cu o privire încruntată și părul negru, creț. Când mi se adresa, îmi spunea:
— „Șobolanule, arată-ne cum chițăi și ronțăi…”
Mă bătea și mă punea să mă comport ca un șobolan. Îmi aruncau biscuiți pe sub paturi, iar eu trebuia să mă bag pe sub paturi și să ronțăi bucățile, chițâind ca șobolanul. Pe lângă mine, mai băgau pe câțiva. Eram jucăriile acelei găști. Se distrau grozav cu noi, mai ales când pedagogii nu erau prin preajmă.
Am îndurat multe umilințe acolo, de la o vârstă fragedă. M-am apucat de box și, cu timpul, am devenit și eu extrem de violent. Dar Costel a împlinit optsprezece ani și a plecat de acolo.
L-am căutat o vreme, până am dat de el. I-am aflat adresa și, într-o seară de iarnă, cu multă zăpadă, l-am urmărit. Era o noapte geroasă, cu cer înstelat; zăpada scârțâia sub pașii mei. Pe o străduță pustie i-am ieșit în față.
M-a privit speriat. Eu eram mai înalt și mult mai solid decât el, iar el mă tot întreba ce vreau. Mi-am pus mănușile de box și asta l-a speriat și mai tare.
Atunci i-am spus, în stilul lui:
— „Șobolanul a venit să te salute…”
A rămas câteva clipe uimit, apoi a făcut un efort și a început să râdă forțat.
— „Spătarule, de ce nu mi-ai spus cine ești… Hai să bem o bere și să ne mai amintim de vremurile de odinioară. Doar eram copii… ne mai distram și noi… făceam ce puteam să ne treacă timpul. Doar n-o să-mi ții ranchiună pentru tot ce s-a întâmplat.”
M-am apropiat și mai mult și i-am spus încă o dată:
— „Șobolanul a venit să te salute…”
Și după cuvintele astea l-am lovit fulgerător. Lovitura a fost atât de puternică, încât a căzut pe spate. S-a ridicat cu greu, cu un ochi învinețit. L-am lovit din nou, atât de puternic, încât am auzit cum i se rupe osul nasului. Sângele a început să-i curgă, prelingându-se pe barbă și pe geaca lui bej.
L-am lovit a treia oară și i-am rupt doi dinți din față. Căzuse la pământ, se ridicase în patru labe și se prinsese de bocancul meu, implorând:
— „Te rog, Spătaru, nu mă omorî… Am familie. Copilașii mei… cine îi va crește?”
L-am mai lovit o dată cu piciorul în coaste. A icnit scurt, ca un animal zdrobit, scuipând sânge și bucăți de dinți sfărâmați pe zăpadă. Pe unde se târa rămânea o dâră roșiatică.
După aceea l-am ridicat cu greu în picioare, pentru că nu voia să stea drept; se arunca iar în zăpadă, de teamă să nu-l lovesc din nou. Arăta jalnic: era desfigurat.
L-am prins de umeri, mi-am apropiat fața de a lui și, zgâlțâindu-l, i-am spus:
— „Dacă mă denunți, după ce ies de la pușcărie vin după tine. Și nu te distrug numai pe tine, ci și familia ta.”
Atunci a început, cu voce de milog:
— „Promit pe viața copilașilor mei că nu te voi denunța. Doar cruță-mi viața…”
I-am dat drumul să plece.
De atunci am tot bătut oameni: pe unii în ring, pe alții… pentru că eram trimis să-i bat. Dar niciodată n-am simțit o plăcere atât de mare ca atunci când l-am bătut pe Costel.
Nicoleta era totul pentru mine. Plănuiam s-o determin să-l lase pe Ciprian și s-o cer de nevastă — s-o tratez cu respect și s-o fac fericită. Iar când am văzut-o, maltratată în ultimul hal, pe patul de spital, mi-am jurat că nu voi lăsa nepedepsită o astfel de faptă. Iar dacă n-aș face asta, atunci m-aș considera, pentru tot restul zilelor mele, un fel de papă-lapte…
Elizaveta lăsă capul în jos; ochii îi lăcrimau. Își șterse cu colțurile broboadei lacrimile, apoi ridică privirea și zise:
— Ai suferit mult… dar violența nu este calea…
— Încerc să mă opresc. Dar vezi cum este viața: apare mereu un Costel, un Ciprian, care îi bat pe cei mai slabi, și eu trebuie să intervin. Nu pot altfel… așa sunt eu.
— Ai bătut oameni nevinovați, așa îți merge faima…
Spătaru lăsă capul în jos și își acoperi fața cu palmele lui mari. Apoi ridică privirea și spuse:
— Din păcate, da… Dar nu mai vreau să fac asta. Însă pe Ciprian trebuie să-l bat, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care îl voi face în lumea asta.
Elizaveta tăcu, privind în gol. Apoi se ridică încet și, cu pași apăsați, și mai gârbovită, părăsi biroul lui Spătaru.
Trecu pe lângă Domnica, care îi spuse ceva, dar nu o auzi. Ieși afară și porni prin perdeaua fulgilor de zăpadă, cu broboada puțin desfăcută și paltonul descheiat, îngrozită de ceea ce avea să i se întâmple lui Ciprian, fără să mai ia în seamă fulgii care îi intrau pe sub broboadă și pe sub palton.
În toată frământarea aceea, un glas dinăuntru îi spunea: „Spătaru are dreptate și se cade să-l pedepsească.” Cel mai dureros era faptul că, în ciuda dragostei ei materne, îi dădea dreptate lui Spătaru.
Ajunsă acasă, constată că în fața porții erau urmele unei mașini și mai multe urme de bocanci. Intră în curte; urmele continuau până spre casă. Intră în casă, căutându-l și strigându-l pe Ciprian, dar nu era de găsit.
Ieși speriată afară și strigă la gardul unei vecine pe nume Tinca. Aceasta ieși din casă într-un capot gros, albastru, cu capul acoperit de un batic negru, imprimat cu flori roșii și galbene. Era o femeie de șaizeci de ani, destul de „trecută” pentru vârsta ei.
Când dădu cu ochii de Elizaveta, zise:
— Sărmană Elizaveta… Ciprian a fost arestat, că l-a denunțat Nicoleta…
Vestea căzu ca un trăsnet peste Elizaveta.
— Nu-ți fă inimă rea. Acceptă situația, că nu mai ai ce face decât să-i pui un bun avocat.
Elizaveta încercă să spună ceva, dar nu putea. Dădu doar din mâini și, plângând, se depărtă de Tinca. Porni spre poartă, ieși în stradă și începu să se gândească de unde ar putea împrumuta bani. Dar nu avea de la cine: din cauza lui Ciprian era datoare peste tot.
Se gândi la Octavian, dar știa că acesta nu lucra decât periodic și, de aceea, nu dispunea de sume mari. Totuși trebuia să-l anunțe, fiindcă el era printre puținii — sau poate singurul — dintre prietenii lui Ciprian care îi voia binele.
Dar, mai înainte de toate, trebuia să meargă la tribunal ca să tocmească un avocat bun, deși nu știa în acele momente cum avea să-l plătească. Așa că porni spre tribunal, tot mai obsedată de gândul că invocase judecata divină în discuția cu Spătaru și având convingerea fermă că judecata aceea căzuse peste Ciprian…

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (9)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 martie 2026