Ce va fi fost la început: viața sau moartea?! Ce va să fie la sfârșit: moartea sau viața?! Pentru mine și la început și la sfârșit este iubirea…!
„Zâmbetul Giocondei…! E atât de frumos, e luminos ca soarele, e grațios, suav și vesel ca cel candid al unui copilaș, nu are o cât de palidă umbră de crispare, e o suavă lunecare de pe toată fața sa pe gură, ca pe fereastra sufletului deschisă larg razelor soarelui. Cel ce ar fi iubit-o, cel pe care l-ar fi iubit ar fi trebuit să știe că-n focul sărutului se topește un Univers de vibrații și se soarbe frumusețea celei mai superbe iubiri din univers.
Să fi alungat Gioconda sărutul cel ca o împlinire a unui gest voluntar, de complezență, să-l fi primit pe al celui ce-ar fi simțit cu buzele sale infinita gingășie și frumusețea unui zâmbet fermecător ca atingerea înfiorată de o floare…?! Iată, aceasta este dragostea! Iată de aceasta, a iubi înseamnă să sorbi în toată ființa ta superbitatea unui zâmbet gingaș…!”
Am încorporat între ghilimele reflecțiile de mai sus, dar dacă vă grăbiți cumva să decideți că este vorba despre un citat din spusele altcuiva, vă rog să vă opriți…, nu ați descoperit motive pentru a mă acuza că nu am cuvinte proprii spre a-mi scrie cărțile pe care le semnez, căci acest tablou în cuvinte în care oglindesc un zâmbet sublim nici nu este împrumutat de la altcineva, nici nu este pastișă…! Sunt propriile-mi cuvinte scrise mai demult despre iubire și izvorul iubirii, acea lumină sfâșietoare, acea umbră a surâsului scurse în colțul gurii și contopite-ntr-un mister adânc, acea superbitate a acestui surâs ca un crepuscul de soare ivit într-un ochi de cer și-nflorind fața unei femei minunat și seducător de frumoase…!
Așa cred că voi fi scris întotdeauna despre farmecul surâsului ce revarsă-n lavă de fiori întreaga frumusețe a picturii renascentiste geniale cunoscute de secole pe tot cuprinsul lumii, dar întâlnite rar ca minune ilustră și vibrantă a frumuseții naturale căreia unele femei au fost hărăzite a le fi rame umane în colțul gurii fiecăreia dintre ele, unde fiecăreia i s-a zidit dintru naștere și pentru efemeră clipă de săgetare a privirii câte o fântâniță cu apă de argint și câte un crug de foc tainic.
Da, cunoscând-o nu mă veți contrazice, necu-noscând-o mă veți crede, poate: așa este surâsul Ramonei, o tânără căreia nu poți să nu-i zărești scânteia surâsului, întrerupând o clipă lunecarea privirii prin zădarnice curgeri ale vieții în finitatea lumii mari și agitate. Este Ramona Isac Bordeianu, asistent medical la Spitalul Județean de Urgență Bacău, secția Neurologie.
Pacient în două nefericite internări pe patul de spital întocmai în spațiul susnumit, în care trebuie să ai inima într-un anume fel acordată să bată, privirea într-un anumit mod să absoarbă, gândul într-un anumit fel răsucit pe arcul pietros între durerea de-aproape și vindecarea de departe, ca încătușat de suferințe greu de dus pe drumul crucii tale să te închizi în libertatea interioară unde primești îngrijirea emoțională, alinarea și-nfrumusețarea cărnii, sângelui și conștiinței tale, descoperind într-un loc al patimii frumusețea unui surâs sublim…!
Ramona – e frumos și pentru inima mea să nu-i uite numele, surâsul, frumusețea inimii sale și ajutorul –, ei îi adresez cuvântul inimii mele de recunoștință: mulțumesc! Este una dintre asistentele ce mi-au fost de ajutor în parcursul a două internări în acea secție medicală de la Spitalul Județean de Urgență Bacău, unde suferinzii-s grav pedepsiți de destin cu traume foarte severe corporale, cerebrale, morale. Unii dintre ei fiind condamnați să reînvețe a-și trăi viața de la început, de la primul mers al omului – târâșul – la ridicarea treptată pe picioare, mersul șchiopătând și lenta, nesperata deplasare, drept, în picioare…, pentru a rezuma ce nu se poate cuprinde într-o literatură infinită, omul trebuind să-și reînceapă viața, unii de la începutul începutului, alții de mai apoi, fiecare cu șansa sa, orice secundă în toată această luptă dintre viață și moarte, dintre gradele de recuperare contând. Mulțumesc, Ramona…! Îmi doresc din toată ființa mea ca niciodată, dar niciodată, corporal să nu mai pășesc pe holurile acelui spital, mai cu seamă ale Neurologiei, lăsând numai gându-mi rănit și el să o facă, spre a le revedea pe toate cadrele medicale și a le face reverență, dar eu, cu trupul în care sufletu-mi se zbătea cândva, nu sunt vesel să mă mai întorc…!
Și totuși, nu voi putea renunța la periodicele controale necesare, căci prevederea pentru care n-am avut mintea suficient de precaută ca să o repartizez prima în toate vegherile mele de zi cu zi, ceas cu ceas, secundă cu secundă a devenit azi întâia în tot ce mai am de făcut pentru viața mea, atâta câtă a rămas să mai fie. Mulțumesc, Ramona, asistentă, cadru medical profesionist, om frumos de bun, plăcut uman, om pentru oameni…! Într-o zi mă voi întoarce și-mi voi lumina sufletul revăzându-vă și făcându-vă din toată ființa mea reverență…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..