„Nu-i lumină nicări/or murit tăți oamenii”. Ce acorduri muzicale divine, parcă vin dinspre acea entitate nepământean de frumoasă în sânul căreia am trăit în altă viață, aceea în care luminam poveștile cu tinerețea mea și ele pe mine cu lampa lor magică! E ca o priceasnă  care răsună deasupra Văii Izei, compusă de luna plină de pe bolta pictată de Dumnezeu. „Crai nou” al lui Ciprian Porumbescu a ieșit la pețite stele din Carul Mare și Mic ori din constelația Casiopeea…

– Arată-i banii lunii și ai să aduni bogăție tot anul! Apoi, ia ulcica și umple-o cu apă de izvor din găleată, să facem apă lunară, gâză mică! Erau vorbele energice de seară ale bunicii care aprindea opaițul și se pregătea de o poveste nemaiauzită pe nici o uliță a copilăriei.

– Bunico, dacă bem apă lunară devenim lunatici? Sau ne apără de vârcolaci? Bunica râdea cu glas scăzut și mă mângâia pe creștet în semn de scut față de lighioanele sanguinofage care ajung în pădurea de la marginea satului tocmai din tărâmul întunecat al lui Dracula Nemuritorul.

-Apa lunară stă o noapte pe pervaz la lumina lunii pline și îi absoarbe o parte din putere. Mâine dimineața te speli cu ea pe față și ai să fii cea mai frumoasă prințesă. Ia-ți cristalul de ametist de la gât și pune-l lângă apă să poată absorbi energia cosmică, să se curețe și să își recapete puterea sporită.

– Buni, tu știi că ametistul meu e o punte între pământ și universul lui Dumnezeu? I se mai spune și al treilea ochi. Dar legenda lui o știu de la mama. Că nu am mai apucat să termin niciodată Legedele Olimpului. Ametist era numele unei fecioare care a căzut pradă zeilor beți. A cerut ajutorul zeiței Diana care a transformat-o într-un cristal strălucitor transparent. Când Dionisos s-a trezit din beție, a spart de pereți paharul cu vin și piatra a absorbit nuanța licorii lui Bachus.

-Dar tu povestești mai frumos decât bunica, pui mic. Mai că îmi vine să iau la citit la cei 75 de anișori, legendele cu zeii olimpieni.

Cum mi-au purtat anii poveștile rescrise despre luna plină…cu peniță de copil, apoi stilou de adolescent visător prin Calea Lactee și mai pe urmă cu înțelepciunea și neliniștile maturului izbit, îngenuncheat, aruncat și regăsit de mareele mării zbuciumate în care învățasem să înot.

Mă trezeam dis- de-dimineață ca să văd Luceafărul și să îi povestesc bunicii ce am aflat astă-noapte din micul meu tratat de astronomie.

– Știi, buni, eu cred că e atât de luminată pădurea în nopțile cu lună plină încât găsesc și scorburile firoscoasei veverițe care se preface că vrea prietenie cu mine când ciocnesc nucile ca s-o ademenesc pe băncuță. Luna e luminată de Soare când o vedem noi așa frumoasă și rotundă ca viețile ciclice ale pământenilor. Aste pentru că e în opoziție cu Soarele, adică Pământul se află pe linia care unește Luna cu Soarele.

Buni mă asculta cu un zâmbet cald, semănând a satisfacție pentru narațiunea dea dreptul pasională a nepoțicii. Se oprise din tricotat vestuța turcoaz a micii naratoare și zise șoptit:

– Eu am auzit odată că acum apare o ceartă între Soare și Crăiasa nopții și aceasta din urmă iese învingătoare. Ea luminează și dezvăluie adevărul suprem pe care oameni răi l-au ținut ascuns. Așa dă semnalul de schimbare al lumii. De aceea e așa fascinantă Luna plină.

Nepoțica era răpusă de Moș Ene pe la gene, dar își aduse aminte de vârcolaci și după ce își savură ceaiul de cimbrișor și tei cu miere, se strecură din nou în poveste…

– Buni, Mihnea a văzut la munte un vârcolac, jumate om, jumate lup. Sufletul lui a urcat la cer după ce a mâncat Soarele și Luna și apoi s-a pus doar pe rele. La origine, ciobanul din sat i-a spus lui Mihnea că vârcolacul a fost un copilaș nevinovat, nebotezat și abandonat în pădure. Acolo, l-a mușcat un lup negru și…vai, ce somn îmi e, buni…mă duc să beau apă lunară și să spun Îngerașul. Mâine am să mă bucur de toată energia pe care mi-o dau razele Reginei în noaptea asta. Așa că am să îi compun un cântecel de toată isprava.

Bunica mă sărută pe obrăjorii pal-trandafirii și îmi cântă în drum spre pătuțul de lemn de brad încrustat cu flori – „Lună plină și albastră/doarme-n crucea cerului./Dorm și stelele-n fereastră/Doarmă și măicuța voastră/pui, pui”. Draga de ea îl iubea necondiționat pe maestrul „Cuvintelor potrivite” de la Mărțișor. Ea mi-a recitat înaintea învățătoarei, Zdreanță și Tâlharul pedepsit și m-a dus de mânuță la Mărțișor de 1 Martie să-mi prezinte mărturia că Zdreanță chiar a existat. Iar șnururile delicate alb-roșii, aninate de crengile pomilor din livadă îi dau onorul celui mai iubit cățeluș din istoria copilăriilor noastre…Așa adormea fetița de mine, cu versurile lui Arghezi care mi-l aduceau mai repede pe Oneiros să îmi descânte de poveste și magie în lumea cu copii- clopoței ai primăverii eterne.

Câte luni pline vor fi trecut de când bunica e o stea dintre cele mai luminoase din Calea lactee, veghindu-mi devenirea de adult mereu întors la copilărie cu mintea și sufletul… Se legăna în fotoliul din verandă cu cana de ceai în mână privind spre luna plină care vestea ieșirea din lumea profană. Urma inițierea într-o hipnoză regresivă până la acel timp t zero în care Yin și Yang nu s-au mai războit și nu s-au mai jucat dea animus și anima… în copilul cu ochi de soare și emoții de micul prinț exuperian. Tânăra cu chemări proustiene și doruri mistuitoare de apa lunatică a bunicii, meditează la timpul acela sustras duratei, cel hierofanic în care se amestecă timpul mitic cu cel religios, revelator al omului arhaic. Acesta din urmă m-a fascinat în toți anii devenirii mele ca om și slujitor al lui Aesculap.

Nimeni nu era pe pământ mai bun cunoscător al timpului mitic decât ea, fetița de odinioară. Ea era ființa specială care auzea razele lunii cum bat în geam. La Blaga se izbesc dea dreptul de geamuri, atâta liniște e în jur…poate le-am auzit și eu odată cu pădurea, cu licuricii care zburau îmbrăcați de Crăiasă în cea mai splendidă lumină. Și m-am strecurat mereu în poveste ca un spiriduș bătrân alungat de la capăt de curcubeu fiindcă era prea bătrân.

Zâmbesc de câte ori mi-aduc aminte când am întrebat-o pe bunica despre tanti Anuța:

-Mama a zis că vecina ta are față de lună plină și ar trebui să meargă la doctor. Dar eu cred că a băut prea multă apă lunatică și s-a transformat în lună de casă. Știi ce? Cred că mama era nervoasă după gardă că am auzit-o când i-a spus că are ceafă de bizon și să meargă la doctor. Foarte urât i-a zis. Bunica se prăpădea de râs anticipând că într-o zi, voi trage la examenul de endocrinologie exact boala Cushing cu facies edemațiat de lună plină și cu  grăsime în jurul gâtului și umerilor precum ceafa de bizon…

Timpul profan dăruit de Dumnezeu, supus duratei ceasornicului care măsoară risipirea omului, îl simțeam din nou sacru. Luna plină se tot repeta și ritualul apariției ei grandioase mă emoționează azi  tot mai mult. Mitul eternei reîntoarceri e magic și mă copleșește. E lacrimă și binecuvântare, e dor și vindecare, e iubire și taină, e revelația lucrului pe care, dacă nu îl ai, îl transformi în poveste. Povestea în care ghetuța scâlciată și prăfuită din pod, mă poartă la izvorul cu apă lunatică, pe poteca luminată de licuricii trimiși de bunica din rai.

Ce a rămas din luna plină de odinioară pe care nu mi-o pot aminti decât contopită cu ochii sereni ai bunicii, cu jocul ielelor desculțe la mijloc de pădure, cu licuricii, niște spiriduși zglobii născuți din praf de stele? Mă ascund în fotoliul de sub filodendron și o privesc de acolo, cum îmi trimite reflexii nefiresc de pal-arămii, învăluind clepsidra de pe radio. Se joacă cu ea, se joacă cu mine și se ascunde reverențios pe după un nor. Nu e chip să se întoarcă…Doar eu m-am întors…să-mi binecuvânteze apa de pe pervaz.

Mitul eternei reîntoarceri e despre cei crescuți cu povești și plecați în lumea mare ca să le împlinească. Unii au reușit și s-au întors. Eu…nu cred că am plecat niciodată.

by

Referinţă Bibliografică

DELIA NANDRA: Luna plină/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 aprilie 2026