Dincolo de viață îi dedic neuitatului meu Ioan Bîșcă versurile de mai jos, descoperite prin troianul meu de ziare și reviste în care de-a lungul timpului am publicat, la început versuri prin „Gazeta Harghitei”, „Scînteia tineretului”, „Luceafărul”, „Înainte”, „Ateneu”, aceasta începând de pe la vreo șaptesprezece ani – pe urmă mintea mea a început o scurtă cură de însănătoșire, dar nu a durat mult și am rămas cam pe jumate sănătos, bine că nu beteag. În zilele de Paști am scotocit prin cotloane stăpânite de praf și părăsire, ca să mă iau cu treaba, acest Paști fiind mai trist ca niciodată, și-am găsit câteva poezii vechi de un secol peste treizeci de ani – dacă nu va crede cineva de cuviință să le arunce când mă voi duce, ca să mărească mai considerabil spațiul din casă în lipsa mea. Am găsit-o pe asta și altele la fel, pe cea restituită mai jos considerând nimerit să o dedic amintirii celui ce încă mai este, Ioan Bîșcă:

Jungherul ritualurilor pascale

Șuieră lacom de sânge, la stâne jungherul,
dulăii duhnesc sătui de măruntaie și cheaguri de sânge,
ucide miei pe bani murdari de sânge oierul,
împrăștiată în bălți de sânge-nsângerată turmă plânge…!

Peste tot la stâne, în râuri calde de sânge crimele lasă urme,
lihnite de bani, de carne, și de piei, junghere-ascuțite în dinți
omoară-n Săptămâna Mare copilași dulci de turme,
la stâne patroana cruntă a crimei înjunghie miei blânzi…!

Hămesirea ciobanului serbează Învierea creștină cu crime,
întru gloria barbariei sub pavilion de tradiții pascale
se stropește cu sânge de miei pe miriști și-n stâne
se-ndoapă oierul de-nviere cu banii crimelor sale…!

Se plânge artistic spre icoane-n pioase temenele,
de vina răstignirii Fiului Sfânt fără păcate
se desface doliul la stâne, în scrâșnet de măsele,
se-nfige jungherul în miei, cu sete de moarte…!

Ce prefăcătorii la biserici, la stâne ce barbarii fără margini,
într-o parte sânge și plâns, în cealaltă recitări cu icoane…,
moartea dănțuiește în sânge de miei, Biblia povestește în pagini,
încep ospețe, ghiftuieli, orgii ritualice, chiolhane…!

Doamne, un jungher cu prăsele sfințite în sânge,
un jungher slobod șuieră a crime pe bani,
Doamne, sărbătoarea pascală se scurge
din prohodul durerii-n înjunghieri de ciobani…

(Versuri de Aurel V. Zgheran, „Gazeta Harghitei”, 1973)

            Prolog: A fost să fie un Paști cu dragul meu Ioan Bâșcă prezent doar la sărbătoare-n unghere de conștiință, unde-s patroane cu voința sau fără voința mea amintirea și uitarea, una garnizoană păzitoare, cealaltă gură căscată înghițind cu foame ceea ce se rătăcește om. Nu a lipsit mult să nu fiu și eu în spiritul sărbătorii ce-am întâmpinat-o cu inimă mai bună ori mai rea, după ritmul și colorismul fiecărui an, vreme de șaptezeci de ani. Anul acesta (2026), cu inimă rea pe de o parte, cu inimă bună pe de altă parte…! Rea că sunt scaune goale la masa mea mai multe decât cele pe care stăm, bună că trăiesc…! În viața aceasta trecătoare, să trăiești e jertfa, să mori e slava…!

Argument

Mulțumesc pentru că trăiesc

            Argumentul meu, la închidere de carte, a unei cărți a recunoștinței mai bine și punctual spus, este acela că nu se justifică explicarea sofisticată a rostului niciunui singur rând în exterioritatea simplului cuvânt curat „mulțumesc”. Cititorul, fără vanitatea găsirii în orice a gustului esențelor complicate de principii, va putea întrezări sub fiecare cuvânt scris în pagini umbra cuvântului: mulțumesc. Fiecare cuvânt poartă după sine umbra lui: cuvântul mulțumesc; fiecare cuvânt are și o umbră interioară: cuvântul mulțumesc.

Deci, în cele două cărți ale mele, „Spitalul mieilor. Cartea recunoștinței” și „Ardem ca un chibrit. Ce scofală-i viața ostatică bolii?”, umbra cuvântului este de fapt unul și același cuvânt în două transfigurări: cuvântul cel de alături și cuvântul cel din cuvânt, „mulțumesc”!

Mulțumesc tuturor celor ce mi-au acordat sprijin medical competent, rapid și în continuare, precum și foarte uman, întru salvarea vieții mele, ca să trăiesc învingând trăsnetul sălbatic al unei boli bestiale, irezistibile. Mulțumesc, doamnelor doctorițe, mulțumesc domnilor doctori ce-ați fost cu mine acordându-mi consultații, tratamente și sfaturi medicale înainte, în timpul și după nenorocul de a fi fost victima unor două accidente vasculare cerebrale. Mulțumesc, doamnelor asistente, domnilor asistenți, doamnelor kinetoterapeute, domnule kinetoterapeut, sub mâinile, generozitatea, îngăduința, bunătatea dumneavoastră corpul și mintea mea au primit tratamentul și condiția morală pe parcursul traversat în lacrimile durerii anterior, în timpul crizei propriu-zise a atacului cerebral vascular și în perioadele de refacere și întreținere, totul într-o încleștare a luptei contratimp pentru viață. Mulțumesc, doamnelor infirmiere, mi-ați slujit  cu îngrijirea fundamentală pentru a suferi decent pe paturile spitalelor, în condiții de imobilitate personală. Mulțumesc familiei și tuturor celor ce m-ați încurajat, mi-ați dat speranțe, mi-ați sărit în ajutor în forme diferite, din partea unora chiar financiar.

Înainte de a fi scrise în carte, numele tuturor acestora au fost zămislite-n inima-mi bolnavă, în sufletu-mi încătușat de tristețe amară și descurajări zguduitoare, în conștiința mea veghetoare secundă cu secundă atunci când pentru mine tot răul din lume părea că se răzvrătește asupră-mi, acum când sunt spre final de reînvățare a ceea ce deprinsesem o viață de om dar s-a desființat într-o secundă de coșmar și-n zilele ce-mi vor mai fi-ndurate până îmi va sosi vremea plecării amânate, rescrierea numelor acestora nu din litere-n cuvântul firesc s-a făcut, cu flori de colț înflorite-n piatră, și cuvântul din cuvânt: mulțumesc!

Pentru mine, cele două cărți ale recunoștințe rămân și dacă vreodată ar fi să nu mai rămână din ele nici măcar o singură pagină tipărită…, pentru mine ele rămân până când din mine nu va mai rămânea nimic, rezumate-ntr-un singur cuvânt: mulțumesc!

Puteam să și făuresc în acest fel cărțile, doar dintr-un titlu și un cuprins. Unul și același din toată inima mea: mulțumesc…! Dar pentru așa ceva, așa răspuns putea urma: cu plăcere! Or eu am îmbrăcat într-un argument cuvântul mulțumesc, deoarece am vrut să îi fixez destinația și motivul: mulțumesc oamenilor pentru oameni, mulțumesc pentru că trăiesc…!

Prolog: dedic prezenta carte numită „Ardem ca un chibrit…! Ce scofală-i viața ostatică bolii”, ca și pe cealaltă, „Spitalul mieilor. Cartea recunoștinței”, împreună și cu întreg și neîncetatul meu atașament ferm la legitimitatea formei de guvernământ a Monarhiei constituționale, restaurate, și a Regalității române actuale, fixate în Normele fundamentale ale României prin Statutul complet promulgat cu semnătura Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României pentru a succede tuturor celorlalte Statute şi Legi ale Casei, începând cu 30 decembrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, ce stipulează, la capitolul III, Șeful Casei Regale a României, Articolul 10, Linia de Succesiune la Coroanei României, următoarele:

„1. Linia de succesiune la Coroana României este reglementată de Anexa 1 a acestui Document.

2. Şeful Casei Regale a României este Majestatea Sa Regina Margareta, iar mai apoi acele persoane care succed Majestăţii Sale, potrivit Anexei 1 şi termenilor, prevederilor acestor Norme. Şeful Casei Regale a României va acţiona ca Şef al Casei Regale, Preşedinte al Fundaţiilor Regale şi Custode al Coroanei Române. În cazul în care un moştenitor viitor succede pe durata minorităţii sale, Consiliul Familiei Regale va decide asupra membrilor şi funcţiunilor Regenţei. Articolul 6(1) va fi aplicabil.
3. Şeful Casei Regale a României poate amenda ordinea de succesiune în orice moment, printr-un document semnat şi sigilat de mâna sa.”

Găsesc necesar și responsabil să mă refer la aceasta chiar și într-o carte în care, să spunem aș vorbi despre o piesă de teatru jucată magnific de actori ai Teatrului Național I. L. Caragiale din București. Aceasta, cu atât mai mult cu cât au început a se însufleți niște mișcări purtând sus, cu de la sine liberă voință un steag regal al vreunului fictiv acord venit din partea Familiei Regale. Totodată se întâmplă astfel și în lipsa niciunui argument, altul decât o incorectă preluare de prerogative ce privesc unele evaluări, sugestii, cerințe aparținătoare de competențe neacoperite de legitimitate. Unul din exemple poate fi legată de zis reconciliere regală având ca obiect pe fostul principe Nicolae. Or aceasta nu este o problemă de litigiu public, aceasta aparține exclusiv de decizia Familiei Regale a României.

Depășind acest preambul existent pentru a afirma că personal mă dezic de tot ce se decide pe lângă ori cu atât mai mult în contra respectării stricte a funcționării regalității românești în actuala componență legală și legitimă, adresez – nimic și niciunde mai adecvat decât în prezenta carte – un cuviincios mulțumesc Majestății Sale Margareta, pentru atenția pe care o acordă sănătății națiunii, cu precădere a copiilor și bătrânilor, persoanelor singure, persoanelor cu boli rare, persoanelor cu dizabilități, persoanelor de condiție materială precară…!

Deținând funcția și răspunderea de președinte ales al Crucii Roșii Române, în perioadele titulaturilor de Alteță Regală și de Custode al Coroanei române, Majestatea Sa a inițiat și sprijinit foarte multe acțiuni eficiente întru slujirea acestui scop nobil de întrajutorare în situații de impas a unor persoane nelăsate a fi retrase într-o mărginime părăsită de societate. Din respectul și fidelitatea mea față de valorile Familiei Regale a României exprim același mulțumesc îndatorat a-l exprima tuturor oamenilor pentru oameni, medicilor în prima linie a luptei pentru viață, căci Majestatea Sa Margareta dovedește o grijă cu preponderență pentru starea de sănătate a națiunii.

Mulțumesc, de asemenea, Alteței Sale Regale Radu, Principe Consort al României, pentru că își asumă și răspunde cu empatie și sprijin acelorași principii evidente și înstelate de vrednicie, bunătate și omenie, ca maximă sumă de vectori a ceea ce înseamnă condiție a strălucitoarei aure în care trebuie și este menită să fie integrată o familie regală, dovedită la noi în România și de altminteri într-un mare număr de țări de pe întregul glob, a fi superioare din toate perspectivele bune de vedere.

Prezidențialismul românesc a fost vreme de șaptezeci și cinci de ani și continuă din nefericire să mai fie o năpastă a neamului românesc, o epocă în care președinți de toate formațiunile profesionale, ori fără nicio profesie, angajate lacom și violent în capturarea puterii cu orice preț lasă în urma lor fața unei republici decadente și a unei națiuni folosite, nu slujite!

Mulțumesc Majestate, mulțumesc Alteța Voastră Regală!

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran, a doua carte a recunoștinței/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 aprilie 2026