De 400 de ani, marele poet și teolog al veacului al șaisprezecelea, ne-a lăsat printre sonete, meditații, elegii, niște nestemate așternute ca motto de Hemingway în celebrul roman „Pentru cine bat clopotele?”. John Donne, Meditația XVII…”Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov stingher și de sine stătător; fiecare om este o bucată de continent, o părticică din întregul cel de căpetenie; dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa e împuținată, așa cum ar fi orice limbă de pământ sau moșia ta ori a prietenilor tăi.”
Pe vălul cenușiu al singurătății a curs multă cerneală, s-au scris mii de portative, versuri care au stârnit lacrimi și emoție. Ele au dat umanității încă o dată sensul smereniei, empatiei, solidarității și durerii sufletești tămăduite prin credința în Cel din mila căruia SUNTEM.
Într-o duminică de toamnă cu pulberi de aur sub pași și pe aripi de vânt, la TVR Cultural se derula povestea unei bunicuțe dintr-un sat din Ardeal, și a motanului său credincios, Mitrică. Cu el împărțea fărâme din viața ce i-a mai rămas, într-o căsuță modestă cu acoperiș de paie și pridvor de lemn, într-un cătun din Munții Apuseni…Mitrică se simțea în rai, alintat în brațele trudite ale stăpânei de 85 de ani care avea grijă să îl pomenească în fiecare zi în rugăciunile sale făcute în genunchi la icoana Fecioarei Maria, deasupra laviței. Știa că Mitrică merita o soartă mai bună decât confratele vecin care jelea pe la uși, chemându-și stăpânul plecat în lumea celor drepți de mai bine de o lună….
Reporterul nu era doar naratorul din poveste, era pictorul căsuței calde, cu miros de petrol lampant, cu pereți coșcoviți de timp dar plini de icoane, era trimisul îngerului Levuței Cosma printre noi….Prin glasul lui ușor tremurând, răzbăteau pacea, liniștea, iubirea pentru Domnul milostiv pe care le-a găsit în căminul modest. Când și când, ochii senini ai bunicii oglindeau limbi de foc din soba cu cuptor pe care se prăjeau trei felii de ludaie…Apoi, reflectau o pustietate blestemată care va stinge opaițul și va presăra prin casă cenușa ultimului vreasc atins de mâini trudite…
Reportajul se încheie cu pașii mici și șchiopătați ai Levuței Cosma care se opresc în fața altarului mănăstirii din sat. Ce mărturisire sfredelitoare în sufletul spectator din fotoliu! Vrea să mulțumească pentru tot ce a primit în viața asta de la Dumnezeu, chiar dacă nu a fost belșug, a avut de toate. Și mai vrea să o roage pe Fecioara Sfântă să nu îl lase singur pe lume pe Mitrică când o va chema la El, Doamne-Doamne…
Revenirea reporterului după câteva luni, nu a mai găsit-o în viață…iar motănașului iubitor, nu mai știm ce feste i-o fi jucat singurătatea…Povestea merge mai departe ca în viață. Într-o zi, din prea multă iubire, Dumnezeu îl cheamă pe om la El. Care e momentul potrivit să te primească în casa Lui? Care e vindecarea pentru sufletele golite, niciodată resemnate după atâta durere, atâta lipsă a celor dragi? Dar „Cuvintele sunt lacrimile/celor ce ar fi voit atât de mult să plângă și n-au putut”(Blaga). Prietenia dintre Mitrică și bunica Levuța a sfidat moartea și a fost strigătul înăbușit al îndepărtării lor de lumea dezlănțuită, al absenței noastre din viața lor. Mă răscolește imaginea bunicii care stătea într-o seară de iarnă la masă, în fața lămpii de petrol cu gândul aiurea…probabil la copii, la bunicul… Hai să batem azi împreună la poarta sufletelor singure de lângă noi…cu un zâmbet, cu o îmbrățișare, cu o floare! Primind povestea lor în viețile noastre trepidante, materiale și prozaice adesea, vom deveni mai pregătiți să fim buni. Ca să nu spui când nu mai e nimic de făcut – „Uneori în viață, toate vin prea târziu…Numai moartea vine întotdeauna prea devreme.”(Zaharia Stancu) Până la urmă, bunicuța din reportaj a avut de toate-suflet, credință, milă, smerenie, un suflet plin de iubire alături. Cu stelele deasupra căsuței mici și modeste , cu Mitrică cel ce îi torcea în palmă firul vieții, trezită dimineața în armonia clopotelor bisericești, a adormit la Domnul între îngeri, lângă unicul ei copil, senină și împăcată cu toate câte le-a primit…
Afară… „niciodată toamna nu fu mai frumoasă/sufletului nostru bucuros de moarte”(Arghezi). Dar reportajul m-a copleșit și m-a făcut parte din poveste…povestea singurătății de lângă noi… „ De ce-aș fi trist? Și totuși…”
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..