ZMEUL UN PERSONAJ ENIGMATIC

Despre vechii căutători de aur se spune că folosind unelte simple, dar și un volum uriaș de muncă, scoteau din nisipurile aluvionare adevărate comori. Cam așa văd acum truda unui om fără prea multă școală, dar care, având har și muncind enorm, a scos din nisipurile uitării o comoară unică în peisajul cultural autohton. Petre Ispirescu (1830-1887), pe lângă munca sa de editor, scriitor și tipograf, a făcut și o susținută activitate de culegător de basme populare românești pe care mai apoi le-a adus în lumina cunoașterii largi, repovestindu-le fără să schimbe elementele esențiale ale narațiunii. Astfel a scos din străfundurile tradițiilor culturale o adevărată comoară care, spre deosebire de alte arealuri ale culturilor europene, nu fusese pervertită de ingerințele adiacente, mai ales cele ale puterii eclesiastice. Prin urmare, avem în prezent un larg acces la genul de basm care, departe de a fi considerat doar o simplă creație populară, se poate valorifica mai ales ca un tezaur informatic lăsat, cel mai probabil, de o mai veche civilizație și posibil a fi înțeles doar atunci când cei care l-au primit vor avea nivelul tehnologic necesar și suficinet care le va permite să vadă dincolo de cuvinte.

Basmul românesc devine astfel un vector de cunoaștere, o formă unică de mesaj cultural, al cărui conținut , în esență este cât se poate de științific, de aceea cred că abordarea unor aspecte ale informațiilor conținute devine cumva o datorie a noastră, cei care ne putem bucura acum de roadele muncii aceluia care a înțeles altfel basmul și ni l-a transmis gândindu-se probabil că vom fi demni de această moștenire unică în lume.

Basmul românesc este singurul din lume care face referire la o ființă enigmatică din punctul nostru de vedere, respectiv Zmeul. În general vorbind, această ființă care nu se confundă în nici un fel cu balaurul şi nici cu uriaşul, căpcăunul sau alţi umanoizi, locuieşte pe un tărâm special (dincolo, ţara zmeilor) în nici un caz sub pământ, manifestă un puternic sentiment al familiei (fraţi, mamă excesiv de iubitoare, dar şi foarte puternică, autoritară) şi deţine tot felul de posibilităţi de a se deplasa (de regulă în zbor), răpeşte în scopuri conjugale femei frumoase pe care le ţine închise în locuri speciale, dar foarte bine utilate (vestitele palate ale zmeilor) sub un control destul de sever. Zmeul nu este o simplă brută, are chiar nişte tabieturi, vrea ca masa să-i fie servită nici caldă nici rece, iar pentru asta îşi anunţă soţia din timp (trimite de la distanţă un buzdugan care loveşte într-un anumit fel în poartă) şi putem observa că face notă discordantă cu manierele unui timp în care credem că acestea nu erau deloc norme sociale generalizate.

În prezent, referindu-ne doar la modul de anunțare al soției, am putea spune că zmeul trimite un mesaj SMS, o chestiune banală pentru oricare dintre noi, însă de neimaginat pentru acele vremuri. Nici cheile zmeului, acelea care ţipă dacă sunt luate de o altă mână, nu ne mai surprind acum. Cheile amprentate sunt la fel de banale precum mai sus pomenitele SMS-uri. Maşinile de zburat ale zmeilor, să nu le confundăm cu bidiviul vorbitor al personajului pozitiv, sunt de asemenea de natură să ne uimească. Nu aduc în discuţie paradoxul temporar care ne fascinează într-unul din basme şi care ne vorbeşte despre un tărâm în care timpul trece altfel dând iluzia unei permanente tinereţi. Şi nici despre apa moartă care cufundă omul într-un somn greu, dar foarte necesar unei intervenţii chirurgicale extreme (recompunerea unui corp dezmembrat) sau a apei vii, singura în măsură, după intervenţie, să readucă la viaţă personajul supus procedurii.

Voi încerca să rămân fidel subiectului abordat, respectiv Zmeul, ca ființă pe care acum am numi-o criptidă (animal sau o creatură a cărei existență este susținută de dovezi anecdotice (martori oculari, legende, folclor), dar care nu este recunoscută oficial de biologia convențională din cauza lipsei dovezilor științifice concrete. Etimologie: Cuvântul provine din prefixul grecesc cripto-kryptos care înseamnă ascuns sau secret. Știința asociată: criptozoologie).

Desigur zmeul este personajul negativ al basmelor, iar confruntarea sa cu Făt-Frumos, personajul pozitiv, este cheia întregii narațiuni, însă aceste personaje nu sunt doar simple elemente de poveste, ci devin coduri morale transmise prin oralitate, în absența școlii, a cărților sau a instrucțiunii instituționale de tip educativ. În felul acesta, omul vremurilor de mult uitate își învăța copilul despre bine și rău, curaj, iubire, onoare și cumpătare folosind forța cuvântului și intriga poveștii.

Omorârea zmeului de către principalul personaj pozitiv (Greuceanu, Fat-Frumos, Harap Alb, Praslea etc…) nu semnifică doar victoria binelui asupra răului, ci si instaurarea și/sau restabilirea ordinii sociale, prin dispariția evenimentului care a dus la perturbarea ei, dar și a personajelor ce l-au provocat.

Numai că, intrând puțin în amănunte, vom vedea că zmeul, departe de a fi un personaj malefic prin excelență, este un personaj mai degrabă complex și destul de greu asimilabil strict conceptului antitetic bine-rău.

Voi începe cu interpretarea pe care unii culturnici din deceniile pro-sovietice, indivizi care nu oferă prea multe argumente care să mă facă să cred că ar fi citit basme sau, dacă au citit, că le-ar fi înțeles, dar care nu au scăpat prilejul de a scorni o tâmpenie bazată pe o relativă cunoaș-tere a limbii ruse. Ei afirmă că zmeul este o reptilă, mai mult sau mai puțin fantastică, deoarece în limba rusă cuvântul Змея (zmeya) înseamnă șarpe. Las la o parte faptul că basmul este mult mai vechi decât limba rusă, dar devine necesară precizarea că în aceste narațiuni se face, întot-deauna, o delimitare clară între zmeu, un umanoid, și balaur, cert o reptilă, indiferent de cum este descrisă.

Desigur se aduce ca argument o prezumptivă existență a solzilor care acoperă trupul zemului. Dincolo de faptul că basmele nu fac referire la o asemenea situație este mult mai rezonabil să credem că zmeul, un luptător totuși, are o armură făurită din mici plăcuțe metalice lucru lesne de observat la luptători de-a lungul întregii noastre istorii.

Se mai afirmă că zmeul zboară, deci, obligatoriu, trebuie să fie dotat cu aripi. Modelul este ceva mai vechi deoarece și zeii Anunaki ai vechiului Sumer erau uneori înfățișați cu aripi, dar aceasta este doar forma prin care oamenii de atunci puteau să conceptualizeze ideea de depla-sare în zbor a acestor entități. Cum un dispozitiv de zbor similar rucsacului zburător din zilele noastre nu putea fi redat în bazoreliefuri cu șanse de a fi înțeles pe deplin, „cronicarii” acelor vremuri au recurs la metafora aripilor pentru a ne spune că zeii se puteau deplasa și în acest mod care era absolut miraculos atunci.

Zmeul, acest personaj iconic al basmelor românești, este prezentat ca fiind bogat, posesor de palate sau castele în care „domnițele răpite” o duc foarte bine și nu prea manifestă dorințe arzătoare de evadare sau de a fi „salvate” de personajul pozitiv al narațiunii. Deosebit de im-portant, basmul sugerează că aceste locuințe ale zmeului au dispozitive de pază și protecție despre care noi am aflat doar în ultimii ani că ar putea exista. Fiindcă ce altceva, decât un sistem de alarmare, ar putea fi pasărea din palatul zmeului, una considerată magică (uneori chiar o cucuvea) așezată la intrare, pe ușă sau în camera de taină și care are rolul de santinelă. Ea țipă, cântă sau scoate sunete puternice pentru a-l avertiza pe zmeu că a intrat cineva nepoftit, trezindu-l din somn sau anunțându-l de pericol, iar eroul basmului trebuie să fie foarte abil pentru a trece de ea fără să o atingă sau pentru a o liniști înainte ca zmeul să audă, deseori folosind o vrajă sau ispitind-o cu o anumită hrană. Acțiunile sale par surprinzător de asemănătoare cu cele pe care un spărgător din zilele noastre le-ar executa pentru anihilarea sistemelor elctronice de supraveghere și alarmare ale unui obiectiv protejat.

Palatele zmeilor sunt, conform basmului, din aur sau din argint, dar mult mai important pare faptul că, atunci când sunt lovite cu un bici special, ele se pot micșora până la dimensiunea unui măr. Prin urmare, zmeul este plasat social în segmentul celor cu mari posibilități materiale, iar un alt element specific doar lui este faptul că spre deosebire de toate celelalte personaje negative, toate singulare, el este membru al unei familii. Are mai mulți frați, dar, foare important, o mamă (Mama Zmeilor), un alt personaj cu totul specific basmului românesc. Această Mamă este adevăratul conducător al familiei fiind deosebit de protectivă pentru fii ei și se specifică faptul că are mari cunoștințe de magie. Să nu uităm însă că magia este bazată totuși pe cunoaștere științifică, prin urmare ea devine, metaforic, păstrătoarea unor depozite inițiatice pe cale să se piardă deoarece fii ei, zmeii, nu prea par la fel de pricepuți în tainele magiei. Demn de reținut este și faptul că zmeii nu doresc să ia de la oameni altceva decât tinere cu care să se căsătorească și, în mod excepțional, mere de aur. Să nu uităm că și zeii Anunaki erau preocupați de extragerea aurului și tezaurizarea acestuia, iar în prezent aurul este foarte important pentru tehnologiile spațiale.

O atenție aparte trebuie acordată armelor cu care eroii luptă. Dacă pentru Făt Frumos (indiferent cum se numește) paloșul pare a fi arma preferată, zmeul luptă numai cu buzduganul, o armă multifuncțională după cum este prezentată. Dar mai apare un element! Deși posesor de buzdugan, zmeul dă dovada unui spirit cavaleresc surprinzător atunci când observă că Prâslea este înarmat cu o sabie și îi face următarea propunere: În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm? – Ba în luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea.

Chiar dacă statura sa impozantă și puterea sa de excepție par a-l avantaja pe zmeu, lucru care se va dovedi greșit, nu putem să nu remarcăm faptul că nu dorește să se impună într-un mod neonorabil folosindu-se de arma sa preferată. Că la sfârșit va fi decapitat cu o sabie nu pare a afecta imaginea eroului pozitiv, deși, dacă am lua în seamă condițiile inițiale ale luptei, aici poate apărea un fel de încălcare a înțelegerii inițiale ceva absolut specific, dintotdeauna, doar omului, acea viclenie care devine la rândul ei o armă cât se poate de funcțională.

Numai că buzduganul despre care vorbim pare a fi cu totul altceva chiar dacă, doar acest termen este folosit pe timpul narațiunii pentru a fi înțeles de ascultători. Dacă privim unele statui antice care-l înfățișează pe Zeus având în mână arma sa generatoare de fulgere vom putea observa că această armă are o formă neconvențională, cu totul diferită de tot ce știm noi ca fiind o armă și care cu greu ar putea fi descrisă în termeni cunoscuți. A aproxima această armă cu un buzdugan pare a fi cea mai inteligentă modalitate de a o descrie pentru a i se păstra statutul de armă deși, așa cum arată, ea poate cu greu să se impună acceptării noastre firești. Că este generatoare de fulgere devine destul de greu de înțeles pentru că noi nu știm nici acum prea bine cum se formează fulgerele și mai ales cum ar putea fi produse și mai ales dirijate prin propria noastră voință.

Cu toate acestea, culturile legate de budismul tibetan sau de hinduism folosesc un obiect numit vajra (cunoscut și sub numele de dorje) despre care se spune că reprezintă indestructibilitatea, puterea spirituală și forța unui fulger care distruge ignoranța. Cât de mult poate fi acesta asimilat cu o armă depinde numai de modul nostru de gândire, fiindcă, dacă ne aducem aminte, nici dinamita nu a fost inventată ca mijloc de distrugere și totuși noi, oamenii, am fost cei care i-am oferit acest rol nefast. Prin urmare, atunci când basmul ne vorbește despre buzduganul zmeului, dar și de reticența acestuia de a-l folosi este foarte probabil să ne indice o armă mult superioară celor cunoscute, dar și o moralitate incompatibilă cu gândirea noastră referitor la folosirea acesteia. Zmeul este prin urmare o ființă morală, iar acest fapt presupune nu numai inteligență, ci și o anumită înțelegere de tip superior a legilor vieții.

Merită însă trecute prin filtrul analizei și informațiile referitoare la locurile unde trăiesc nu numai zmeii, ci și alte ființe prezente în basm (Gheonoaia, Scorpia, etc…)

În toate basmele, aceste locuri sunt, generic, numite: Tărâmul de Dincolo. Și deși o serie de exegeți s-au grăbit să localizeze acest miraculos tărâm undeva sub pământ, basmul ne spune că personajul pozitiv ajunge aici zburând cu calul său înaripat peste peisaje cât se poate de pământene, păduri, munți, văi, câmpii, etc… O excepție o reprezintă Prâslea, cel care ajunge pe tărâmul zmeilor coborând într-un aven (prăpastie circulară formată în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafață), undeva adânc în pământ, dar nu în subteran. Dar dacă vom urmări cu atenție morala acestui basm am putea ajunge la concluzia că respectiva coborâre este mult mai probabil folosită ca metaforă pentru a ni se transmite un avertisment asupra celor care te însoțesc, aparent ca să te protejeze (în cazul de față exact frații lui Prâslea!), iar în realitate te trădează din invidie, lăcomie sau interese meschine, dând astfel narațiunii înalte valori de învățătură și prevenire asupra caracterului oamenilor.

Dar, revenind la numitul Tărâm de Dincolo și mai ales la modul în care el influențează viața omului ajuns aici, așa cum este prezentat în basmul Tinerețe fără Bătrânețe sau Aleodor Împărat ne duce cu gândul la o fractură temporo-spațială, evident o proiecție pe care nu o puteau face nici bunicii noștri, dară-mite oamenii de acum câteva milenii. Cu toate acestea basmul descrie fenomenul exact așa cum îl definesc în prezent oamenii de știință, ceea ce ar putea fi o informație transmisă prin această formă de cultură de către o civilizație anterioară prezentei și care, din motive necunoscute încă, pare a se afla în extincție, lucru confirmat și de lipsa unor zmeoaice tinere precum și de evidentele măsuri de hibridare pe care zmeii le pun în practică cu tinere femei din specia care se consideră că va supraviețui. Nici în acest context nu suntem în afara altor surse de informare! Să ne aducem aminte că în Biblie, mai exact din Geneza 6:1-4, ni se spune că „fiii lui Dumnezeu” s-au unit cu „fiicele oamenilor”, iar această interacțiune a dus la nașterea Nefilimilor, descriși ca fiind uriașii din vechime sau eroii mitologiilor antice.

Relațiile dintre zmei și femei aparținând speciei umane par a indica o oarecare compatibilitate genetică, însă subiectul devine controversat deoarece nici un basm nu vorbește despre zmei mici sau vreun alt fel de urmași ai acestor legături cu potențial reproductiv.

În consecință, cum zmeul este personaj iconic al basmelor românești ne putem pune întrebarea, firească în context, ce se dorește a fi transmis cu adevărat pentru cei de peste milenii cu referire la acest personaj?

Ar fi posibile două ipoteze, ambele cu riscurile inerente, dar și cu probabilități de validare! Prima ar fi ipoteza extraterestră. Corelată cu existența multor tradiții ale popoarelor lumii, cele care aduc în prim plan existența zeilor, dar și contactul extins al acestora cu omenirea (amintim doar zeii Anunaki, Viracocha sau Quetzalcoatl) constatăm că o asemenea ipoteză are un sprijin logic, bine conturat și în alte culturi. Numai că, în cazul zmeilor, dacă luăm în calcul vulnerabilitatea acestora în fața oamenilor, ne putem pune întrebarea dacă nu cumva o asemenea expediție a unor extratereștri era una de sacrificiu, fiindcă nivelul amelor, dar și un comportament destul de permisiv, îi face pe zmei o pradă, poate dificilă, dar nu impo-sibilă, în fața unor luptători obișnuiți înscriși foarte riguros în conceptul acceptat din punct de vedere istoric.

A doua ipoteză, ceva mai ușor de susținut cu unele argumente fundamentate științific, ar putea fi cea a unei civilizații anterioare, una care avea un nivel tehnologic ridicat, mult peste nivelul general de dezvoltare, dar care, din diferite motive, ar fi fost puternic lovită de un cata-clism planetar și este nevoită să se disperseze pe alte teritorii unde încearcă, absolut firesc, o revenire de tip social la vechile standarde.

Istoria geologică admite faptul că, relativ recent în termenii specifici acestei științe, deci în urmă cu aproximativ 12.000-9000 de ani, planeta a trecut prin convulsii majore datorită intrării în perioada interglagiară, deci acel dezgheț care a provocat schimbări dramatice ale configurației raportului uscat-apă, cu vulcanismul de rigoare și foarte posibila dispariție a unor zone cu o remarcabilă dezvoltare tehnologică, ale cărei urme le mai putem observa și în zilele noastre (piramide, obeliscuri, construcții megalitice ori unele cunoștințe astronomice incompatibile cu modul nostru, contemporan, de a gândi).

Nu mai amintesc de faptul că știința modernă trece mult prea ușor peste evoluția speciei hominide Neanderthal deși aceasta avea, demonstrat științific, indivizi mult mai puternici decât specia Homo Sapiens, iar din punct de vedere intelectual nu erau deloc inferiori acesteia. Este oare posibilă existența unei societăți tehnologice avansate aparținând specei Neanderthal?

Logic vorbind este cât se poate de posibil având în vedere intervalul de timp în care specia a evoluat (430.000 de ani până acum aproximativ 40.000 de ani), iar printre cauzele dispariției sunt menționate: schimbările bruște de mediu din perioada glaciară, cele care au afectat habitatele și sursele de hrană ale neanderthalienilor, aceștia fiind adaptați la un mediu mai stabil sau factorii demografici și genetici (populațiile mici și izolate au indus endogamie, afectând astfel diversitatea genetică și fertilitatea). Există deasemenea dovezi că neandertha-lienii s-au încrucișat cu Homo sapiens, fiind absorbiți treptat în populația umană modernă, nu neapărat exterminați.

Ciudat! Știința confirmă ceea ce basmul a transmis cu milenii înainte, prin metode specifice: o realitate istorică. Cine o fi gândit oare toată această strategie informațională?

Mihai Batog-Bujeniță

by

Referinţă Bibliografică

Mihai BATOG-BIJENIȚĂ: ZMEUL UN PERSONAJ ENIGMATIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 aprilie 2026