Eu am stat, stau și cred că voi sta mereu de vorbă cu amintirile mele… ! Pun deoparte și las pe altădată amintiri cu cei ce-au plecat înaintea mea, care poate s-or gândi la mine acum, iar din lumea lor abstractă mi-or încălzi și mie pământul ce, flămând mă așteaptă și mă cheamă. Pământul: mamă și monstru, pâine și moarte…! Pământul: numai gropi astupate, numai gropi săpate, numai gropi de așteptare. Pământul ne aduce în lume și ne întoarce în taină…!

Ca să stau de vorbă cu amintirile mele mi le mut în liniștea pietrei și pacea ierbii. Și stăm de vorbă…! Toate cele frumoase ca și toate cele ce dor au în sufletul meu un azi permanent…!

Și stăm de vorbă, da, eu stau de vorbă cu amintirile mele. Mă opresc, îmi găsesc loc, stau jos, îmi pun fruntea în palmă, îmi aprind ochii în minte, îmi ridic inima în brațele sufletului, îmi cobor sufletul în brațele inimii, ce armonie…! Apoi încep a sta de vorbă cu amintirile, îndelung timp, de nici nu știu cât se face ceasul, de nici nu știu de când sunt ajuns în toiul vorbitului cu amintirile. Bunăoară e seară, bunăoară e miezul nopții, bunăoară se face dimineață…!

Azi, în seara aceasta cu un ochi de argint în formă de secere țintit de sus, de pe cer, jos în geamul meu și adânc în ochii mei, stau de vorbă cu amintiri despre interpretul de muzică populară și folclorică, om cumsecade, de mare omenie, pe lângă că este un artist cu talent și popularitate, Cornel Borza. Cu el să tot stai de vorbă o dată aievea, când și dacă te bucuri de un astfel de prilej și încă o dată cu el în viziunea din amintire. Este un om bun, blând, vesel, plăcut, cumsecade, atent să nu supere nici fără voia sa, deloc permisibil cu cine greșește voind să-l supere – acestuia din urmă a doua oară nu-i mai dă ocazia să o facă.

De obârşie bihorean cu tradiție și istorie pământeană bihoreană în urma pasului său, are în sânge sunet de higheghe cu tolcer lăsat de bunii lui cu firman de stăpânire, împrospătare și dăruire pe mai departe la copii și copiii copiiilor ce s-or naște și-or moșteni harul melosului în nicio altă soldă mai de preţ ca solda folclorului curat, românesc bihorean.

Are miere în glas, cum i-a spus Benone Sinulescu, are sfială în dragoste, el decretând tandrețea sărutului sub pălărie; are candoare în gând, este statornic în tot, precum piatra în inima muntelui neumblat, precum copacii pădurilor umblate de cerb, precum neamul întemeietor de vatră bihoreană, precum moșia bihoreană, țară mândră a Crișurilor, câmpiei, dealului, livezii și muntelui, păsărilor și florilor cusute-n portul popular bihorean, cu cântec popular, de pasăre în zbor, bihoreană, cu poezia cântecului bihorean, al fermecătorului Bihor cu oameni fermecători, cu tradiţie fermecătoare, cu odisee, legendă și istorie magnifice…!

De aceea, artistul bihorean Cornel Borza ar putea fi revendicat, ce mirare, de minunata Oltenie, mare, eternă cetate a omeniei strămoșești, a vuietului de hăulită sorbită-n cântec sublim oltenesc de către Mariile cele regine, Mariile cele zâne, Mariile cele sfinte cu nume tipărit în literă de soare și duh de cer pe scoarțele breviarului spiritualității folclorice ale neamului românesc, nume împletite cu fir de borangic, cu fir de argint, cu sunet de liră și clopot, toate din piatră de columnă în inimă de ctitorire patriarhală…! De ce ? Pentru că poate să exemplifice în ce îl privește pe Cornel Borza temeiul stihului „Cin’ se ia cu mine bine/ Îi dau haina de pe mine.”

Rar în tot folclorul nostru ori în literatura noastră și, pasămite și a lumii, poate fi oglindită în acest mirabil chip bunătatea umană. Eu am cunoscut-o personal. Stihul următor, cel cu răutatea nu știu dacă își găsește explicare în vreuna din greu de crezut laturi ascunse ale sufletului artistului – eu sunt, de fapt, sigur că nu le are. „Cin’ se ia cu mine rău/ Să-l ferească Dumnezeu,/ Că sunt șarpe de dudău,/ Dă-l galben de mușcă rău. Măi Leano.” (dudăul este cucuta). Ei, eu așa ceva n-am nici o umbră de motiv să cred.

Însă despre bunătatea lui Cornel Borza am cuvinte și adevăr pentru a scrie fără a mă putea opri. Această bunătate este înrâurită de inima și sufletul lui, nu de vreun joc de imagine fictivă. Se vede în cum se comportă pe scenă, în cum vorbește cu publicul, în cum vorbește cu oamenii oriunde îi întâlnește în exterioritatea sălilor de spectacole, la televiziuni, evenimente private, spectacole în spațiu stradal, pe stradă, în magazine și așa mai departe… Blândețea, surâsul feței, lumina ochilor, căldura glasului, nu sunt, nu pot fi tipologii de răutate umană, în niciun caz.

Iar generozitatea artistului, cu atât mai puțin poate vorbi despre vreo anume formă de răutate, căci omul rău nu se poate preface bun față de nimeni, fără să se vadă…, o astfel de mutră de om se observă, se simte…! În ce mă privește o spun cu tot glasul recunoștinței: Cornel Borza este omul bun pe care dacă îl întâlnești la greu, providența ți-l scoate în față…!

Bunătatea este un dar fragil al inimii, ce abandonează foarte ușor pe om mai ales atunci când lui însuși îi este greu, ori vreunui foarte apropiat al său, situație în care judecata se supune intereselor sale, sentimentelor sale, durerilor sale…, poate că nici nu ai cum să condamni această slăbiciune. Cei mai mulți o știu, o simt: noi rămânem părăsiți, muți, surzi, orbi în fața necazului altuia când suntem în sclavia necazului nostru, apăsărilor noastre, greului nostru, bolilor noastre, ale fratelui, ale părintelui, ale soțului, ale soției…, căci, nu-i așa ( ?!), cămașa ți-e mai aproape de piele decât sumanul…!

Și totuși, această zicală pur românească, pe artistul Cornel Borza nu-l îmbracă precum mușchiul brun o stâncă sură…! Nu, în niciun caz. Pot explica pentru ce motiv sunt atât de sigur: am fost foarte bolnav, mi-a fost crud de greu, am strigat, am scrâșnit din măsele, am gemut, m-a durut, am vărsat lacrimi iar el mi-a întins o mână…! Eram în iad și artistul Cornel Borza, prietenul meu bun mai ales la greu, m-a ajutat în câteva rânduri cu câte o sumă de bani ce mi-au fost buni în aceeași măsură în care mi-au fost grija și competența medicală, kinetoterapia,  tratamentul de atac și de întreținere în decursul a cinci luni și în continuare. Poate să fie și cineva care să întrebe de ce, dat fiind că spitalizarea nu se plătește pentru asigurat sau boli foarte severe, iar medicamentele sunt în bună parte compensate financiar. Față de această părere răspunsul meu este că vorba în necunoștință de cauză se sprijină pe păreri, nu pe argument. În România contemporană, zisa noastră Românie cu o formă de guvernământ zis democrat totul este mai scump decât se spune în solda propagandei, totul este discurs ovațional la un priveghi. Fără bani nu poți nici să mori, darămite să lupți pentru viață…! Nu spun mai mult de atât, cine vrea poate să înțeleagă, cine nici măcar nu vrea, nici nu va înțelege nimic.

Iar Cornel Borza știe și înțelege aceasta și încă multe altele din zarva dregătoriei românești în contra rănilor adânci și durerilor națiunii. Știe și înțelege în primul rând pentru că este om bun…! De aceea mi-a trimis în câteva rânduri bani. Cu atât mai mult îi sunt și necontenit îi voi fi recunoscător, cu cât în același timp cu mine și soția sa, doamna Monica Borza a fost tot la fel de grav bolnavă. Parcă ne vorbisem întru absurdul tiraniei aceluiași destin să ne îmbolnăvim grav, odată, de o boală soră cu a mea, la fel de gravă, la fel de chinuitoare. Vorbesc despre două suferinți gemene, imposibil a fi înțelese din vorbă și poveste.

Cu toate că în același timp cu întâmplarea trăsnetului ce m-a zguduit pe mine și m-a culcat la pământ într-o miime de secundă,  doamna Monica a căzut, de asemenea, victimă a unei suferinți asemănătoare, Cornel Borza a avut grijă de amândoi, firește, de mine într-o anumită măsură și un anumit mod, de soția sa în măsură totală. Zi și noapte a fost împreună cu soția sa. Fie în persoană, fie în gând. Acasă ori la spital și oriunde se va fi aflat artistul, soția sa i-a fost neîncetat în ochi, în minte și în suflet. A continuat totuși să cânte la televiziuni ori pe unele scene din țară, dar și-a purtat cu sine soția oriunde în gând și a suferit cu ea în gând fără să observe publicul ce-l aplauda, înveselit și încântat de cântecul glăsuit frumos, vesel și admirabil de artist.

În dreptul meu, îți mulțumesc, dragă Cornel, cu inima mea bolnavă, pe care bunătatea ta o acoperă de recunoștință. Îți mulțumesc neîncetat de cinci luni, îți mulțumesc azi și-ți voi mulțumi mâine și-n viitor, pe cât de scurtă ori de lungă va fi calea mea prin timp de acum încolo. Din singurătatea mea interioară în care-mi trăiesc greu propria-mi suferinţa trimit către dumneavoastră, doamnă Monica, în îndepărtata de mine Oradie, gândul meu bun, cel mai bun gând născut din dorința de a fi cât mai aproape de dumneavoastră ziua recuperării totale și definitive.

Mulțumesc Cornel Borza, om bun, frumos de bun, luminos de bun, minunat de bun…!

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Cornel Borza. Om bun, frumos de bun, luminos de bun, minunat de bun/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 mai 2026