Încă de la apariţia sa pe Pământ, omul a încercat să ascundă adevărul  faţă de însuşi Creatorul său, dând vina, pentru fapta sa, pe altcineva, pe Eva, căci el,  Adam, s-a lăsat uşor convins să facă ceea ce nu-i era îngăduit, să guste din mărul oprit, acela al cunoştinţei binelui şi răului, pentru că i-a plăcut. Dar nici ea nu şi-a asumat vina, a aruncat-o pe seama şarpelui, care, se vede treaba, cu sâsâitul lui binecunoscut şi de noi astăzi, a îndemnat-o să n-asculte porunca lui Dumnezeu. Şi aşa a început marea aventură a omului pe Pământ, care, izgonit din Rai fiind, a transmis păcatul neascultării sale urmaşilor din toate timpurile şi locurile.

În filozofie, adevărul este proprietate a afirmaţiilor gândurilor sau propoziţiilor despre care, în vorbirea comună, se poate spune că sunt în acord cu faptele sau că susţin ceea ce chiar este astfel.

De câte ori n-aţi fost de faţă la relatarea unui interlocutor despre un anume fapt şi nu v-aţi întrebat dacă adevărul  lui este adevărat sau fabulaţie, dacă ceea ce spune poate fi transmis mai departe, având siguranţa că nu lezează demnitatea sau liniştea altcuiva.

Asistam, pe la sfârşitul mileniului trecut, în calitate de profesor diriginte, la confruntarea care avea loc în incinta poliţiei rurale, în prezenţa poliţistului de serviciu, între părinţii unei eleve, încă minoră, şi un ins trecut de 40 de ani. Minora, după o perioadă lungă de apatie, în care acumulase un număr mare de absenţe, riscând să piardă anul şcolar, şi-a luat inima-n dinţi şi a povestit părinţilor ceea ce i se întâmplase. Cum la vârsta de 15-16 ani tot ce zboară se mănâncă, după ce a dus o parte din bijuteriile mamei la casa de amanet, s-a lăsat ademenită de patronul respectivei case, care i-a promis marea cu sarea, invitând-o la o cafea, la o ţigară, la un pahar de tărie în propria-i discotecă. Şi-aşa copila, aplecând urechea la „sâsâielile” şarpelui modern, flăcăul tomnatic chemat acum în faţa poliţistului, a început să lipsească de la şcoală, să vină târziu acasă, până s-a ajuns la plata în natură, chiar dacă fata era virgină. Din momentul acesta a început starea de apatie, căci individul, ştiind vorba din popor că bărbatul dă cu căciula de pământ, o ridică, o scutură şi şi-o pune din nou pe cap, nu făcea nicio mişcare în sensul de a-şi ţine promisiunile făcute. Părinţii, aflând tărăşenia, s-au hotărât să facă plângere la poliţie împotriva individului pentru corupere de minori.

Priveam chipurile părinţilor, care nu erau cu mult mai în vârstă decât individul care le adusese fata în starea aceea, şi-i vedeam marcaţi de neputinţa de a-şi găsi dreptatea, pentru că la adevărul minorei, patronul casei de amanet venea cu contraargumente. Şi-apoi şi poliţistul, despre care aveam să aflu mai târziu că era prieten cu pârâtul-lumea e mică, dar satul!-a susţinut să rămână cazul  la nivelul acesta că, oricum,  nici în instanţă soluţia nu va fi alta: adică fata să rămână cu cinstea „nereperată” vorba lui Caragiale, şi individul, liber, să mai facă şi cu alte minore ce-a făcut cu ea. 

Actorii acestei scene la care am asistat, fără să am mare putere de convingere să schimb ceva, şi-au văzut mai departe de viaţa lor: fata a crescut, s-a maturizat, s-a realizat profesional şi personal; el, probabil, s-o fi însurat, şi-o fi având şi el o fată. Însă Instanţa Divină, care ştie adevărul adevărat, nu doarme!

Cu câţiva ani în urmă, aveam să aflu o altă poveste în care adevărul are două feţe. O bătrânică trebuia să primească, după Revoluţie, pământul  rămas moştenire de la tatăl său,care fusese veteran de război. În desele drumuri la primărie, i se spusese de către primarul de-atunci că n-are unde să i-l dea. Că, vezi Doamne, se făcuse împărţeala şi pentru ea nu mai era teren. Dar avea el o soluţie: îi făcea actul de proprietate şi, ca ea să nu fie în mare pierdere, îi vinde lui terenul (!) Femeia, văzând că altă soluţie n-are, s-a mulţumit cu cele 25 de mil vechi pe care i le-a oferit edilul comunei. Ca să afle, după nu multă vreme, că el a vândut acel teren, care pentru ea nu se găsea nicăieri în raza satului, pe bucăţele, cu un miliard de lei vechi( ! ) Indignată, l-a dat în judecată pentru înşelăciune. Ani de zile s-a plimbat prin tribunale, până şi la Curtea de Apel, dar fără niciun rezultat. Primarul avea prea mulţi oameni  „de bine” la mână, ca să nu fie ajutat în astfel de procese. Şi-apoi legea este interpretabilă! Vorba ceea: o mână spală pe alta.  

Câţi dintre cei care citiţi aceste rânduri nu cunoaşteţi poveşti asemănătoare, în care adevărul unuia nu e adevărul celuilalt.  Opusul adevărului este minciuna. Să ne imaginăm că ăştia doi se duc la un concurs:

ADEVĂRUL şi MINCIUNA

împreună s-au înscris

la concursul ce fusese

anunţat printr-un afiş.

El, visând la reuşită,

se gândea cum o să facă

ca dreptatea să existe

şi în vorbă şi în faptă.

Ea, surâzătoare damă,

nu-şi făcea deloc probleme;

mai fusese la concursuri 

cu relaţii şi cu scheme.

Şi veni şi ziua-n care

s-a ţinut acest concurs:

Lui, cum nu avea săracul 

rude bune foarte sus,

că nu are experienţă, 

i-au trimis ca drept răspuns.

Ea, cum acolo sus, se pare,

guverna de multă vreme 

o minciună şi mai mare,

câştigă şi-acum concursul.

Şi nimic nu s-a schimbat.

ADEVĂRUL şi MINCIUNA 

s-au întors cum au plecat:

Ea, pe post de mare şefă;

El, ceva mai mititel.

Și-adevărul, cum se vede,

este vai şi-amar de el!

Prof. Georgeta TUDOR

by

Referinţă Bibliografică

UN PUNCT DE VEDERE… Despre relativitatea adevărului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 mai 2026