Ne apropiem de patru decenii de la ceea ce se reliefează azi tot mai justificat a fi o metamorfoză inversă, ilegitimă statal, prin care comunismul cărăbuș se modifică în comunismul larvă, într-un cocon de anarhie îmbrăcată în haine democratice…!

Ce a urmat actului de revoltă populară din 1989, de facto? Schimbarea în prelungirile unui meci de o jumătate de secol a unor jucători și titulari și de rezervă – post pe post…! Iar pentru a fi validat jocul trebuia să se schimbe și regulamentul, constituția, adică. Astfel, supranumitul „părintele constituției” post ceaușiste, meșterul artefactului ilescian fesenisto-securist, în realitate, Antonie Iorgovan, senator independent în legislatura 1990-1992, parte a texturei grupului parlamentar al Partidului Național Liberal condus la acea dată de Radu Câmpeanu, ilustrul politician chinuit de eresuri diurne, căruia i s-a părut genială absurditatea ca Majestatea Sa Regele Mihai să intre în cursă cu Ion Iliescu pentru președinție, a avut ideea obscură de a o face, în 1991…!

Prin aceasta, zisa reformă constituțională rămâne a fi un pas brusc și violent în spațiul a ceea ce mai târziu avea să decurgă sub genericul derizoriu „pas cu pas” într-o decadență impetuoasă, patronată de forma neadecvată și ilegitimă de guvernământ, cointeresată, oblăduită de politica binelui pentru puterea perpetuată cu trucuri și trocuri, violent, pe lângă lege și morală, contra tradiției, culturii și credinței națiunii române.

Eram atât de aproape de restaurare: Parlamentul României se putea transforma într-o Adunare Constituantă, iar în locul alegerilor prezidențiale devastatoare, postdecembriste, ce-au repornit un motor gripat statal, se putea organiza un referendum între coordonatele unei voințe politice totalmente contrare diversiunilor securisto-comunisto-polititice, care să prevadă Monarhia Constituțională. Iată cum putea fi răsturnată decizia aberantă a oamenilor politici ai vremii care își luau cu de la sine putere dreptul de a decide fixarea pentru eternitate a unei forme de guvernământ, împiedicând definitiv exercitarea suveranității poporului, veacuri peste veacuri, prin urmare, românii fiind supuși a se găsi exact unde se găsesc azi, în republicanismul bătut în cuie.

Un premers simplu dar fundamental pentru revizuirea constituției ar fi fost modificarea articolului 152 ce prevede să rămână tabu în legea legilor limitele revizuirii, după cum urmează: „Dispoziţiile prezentei Constituții privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.” – toate-s corecte aici afară de forma republicană de guvernământ ce depășește nu limitele revizuirii, ci limitele rațiunii și logicii cu axiologie deviată…! Ion Iliescu, moștenitorul, „emanatul revoluției” prin uzurparea puterii și moștenirea privilegiilor și meandrelor comuniste, nu l-a succedat pe Nicolae Ceaușescu, ci pe Majestatea Sa Regele Mihai, deoarece din clipa în care dictatorul a dat bir cu fugiții de pe acoperișul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Șeful Statului a fost regele. Deci, Ion Iliescu nu a dat o lovitură de stat la președinte, Ion Iliescu a dat o lovitură de stat la rege, act insurecțional prin care Monarhia a fost abdicată a doua oară…! Forma de guvernământ nu trebuie să fie apanajul unui grup politic, unui partid politic, ea trebuie să decurgă dintr-o dezbatere publică, iar ca să se stabilească în mod corect, legitim și moral, înainte a tot trebuie ca articolul 152 din constituție să fie modificat. În nici o altă constituțiile de după 1947 nu există o impunere de limite ale revizuirii în formula și factura de constrângere a drepturilor și libertăților noastre ca în aceea din 1991 chiar și constituția din 1948

prevedea că legea fundamentală poate fi modificată.

De ce am avea nevoie de monarhie, de ce președintele și președinția sunt defavorabile țării noastre și națiunii, în raport cu Monarhia Constituțională? Răspunde acestei întrebări chiar și un singur fapt:  președintele, ales de către masa electorală, consecință a sistemului democratic și parte a unei serii de disfuncții, totuși, nefiind nicio bază insurmontabilă pentru ideea că democrația ar urca la nivelul terminus superior de organizare statală, atrage după sine, prin procedura alegerilor, un angrenaj de prejudicii: un teribil trafic de influență, un extins păienjeniș de bani negri, o implicare nocivă a unor companii în susținerea lui, construirea, dezvoltarea, perfecționarea și exploatarea unor rețele vaste de corupție…

Măcar atât dacă am înțelege dintr-o complexitate de argumente ce mai privesc și alte coordonate sociale, sociologice, economice, culturale, tradiționale, spirituale, istorice… etc…!

Ne găsim (început de vară bruscă a lui 2026) în toiul unui an răscolit de sus și de jos de forfota unei prelungiri a dezordinii patronate de interminabile scopuri ale oamenilor politici, dirijate și redirijate axiologic pe manevrele urcării ori coborârii unora și altora, într-o impusă continuitate a debandadei anarhice zise democrație. Astfel de lupte și aranjamente contradictorii în raport cu adevăratele probleme ale națiunii sunt racordate, pe căi directe sau nu, de condiționalitate sau de conexiune, la forma de guvernământ republicană proclamată ilegitim după lugubra zi de 30 decembrie 1947. Cu cât se vădește ca favorabilă și legitimă într-o Românie restaurată forma monarhică de guvernământ – a monarhiei constituționale, este necesară precizarea –, cu atât ies la suprafață defectele grave ale unor prevederi ale Constituției române actuale și deopotrivă ori pe cauză de consecințe, rod al furiei cu care este zguduită devastator societatea românească de azi, derutată și împărțită în grupuri de suporteri politici înfierbântați. Aceasta, deși se vede de departe că

oamenii noștri politici nu vorbesc nimic important despre binele oamenilor, precum dau ei importanță la cum decurg confruntările pentru dărâmarea unuia în favoarea altuia. Atâta tot…! Despre noi, ceilalți, mulți și năuciți de uneltiri ajunse la standardul de genialitate a stratagemelor abominabile, nimic. Ceea ce ar trebui să declanșeze mai elaborat și mai aplicat o îndreptare organizată, cinstită și cu dreptate, a atenției noastre înspre favorabilitatea și legitimitatea monarhiei constituționale și valorile Familiei Regale a României cu Maiestatea Sa Margareta Custode al Coroanei române, potrivit Normelor fundamentale ale Casei Regale a României, Statutul complet promulgat prin semnătura Majestății Sale Regele Mihai I al României la 30 decembrie 2017.

Cităm mai jos din Statutul complet al Casei Regale a României, următoarele:

Articolul 2 – Titlurile membrilor Casei Regale

1. Şeful actual al Casei Regale a României este:

Majestatea Sa Regina Margareta (jure sanguinis) şi Custode al Coroanei Române (ad personam).

2. Actualul Consort al Şefului Casei Regale a României este:

Alteţa Sa Regală Radu, Principele Consort al României (ad personam).

Istoria și tradiția monarhică a României, normele după care funcționează regalitatea românească prezintă cu argument faptul că la noi ele nu sunt înghițite în crevasele trecutului cu umbre, sunt vii, active, în orice moment apte să repornească forma de guvernământ monarhică restauratoare. „Regele Mihai”, spune Diana Mandache, istoric eminent, „împreună cu succesorii săi au reuşit să-şi păstreze drepturile vii, reprezentând întruchiparea şi personificarea fiecărui drept şi autoritatea regatului, întruchipând calităţile unei societăţi perfecte. Suveranitatea, de-a lungul istoriei a presupus exercitarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi «ius imperii», «ius gladi», «ius maiestatis», «ius honorium». Aceste

atribute sunt deţinute în virtutea dreptului suveranităţii, dar nu toate se află acum sub imediatul control. În cazul pierderii teritoriului, adică patria, de către un monarh, acesta nu-şi pierde drepturile de suveran, el le conservă. În cazul primelor drepturi amintite, ele sunt inactive, sau aflate în aşteptare. Regele este un monarh. Un titlu nu se pierde. Există o suveranitate neteritorială, dincolo de teritoriu, ce a purtat-o dincolo de România, atunci când a fost în exil. Există totodată şi un «fons honorum» pe care numai suveranul îl deţine.”

Deci, farul de la țărm veghează aprins, necontenit, pentru ca marinarii din largul mării în furtună să îl repereze și să se salveze. Pentru patria și națiunea noastră acest far este Majestatea Sa Margareta. Alegerile situate neîncetat în etapă activă de campanie manipulativă sunt una din furtunile mării celei înspumate prin care navigăm fără busolă de o groază de ani – unul mai lipsește ca să fie optzeci. Într-o logică a toate acestea nu ar încăpea încă un buletin de vot pe care să ne exprimăm opinia liberă

pentru forma de guvernământ?! Ba, bine că nu…! Ori poate că înaintea imprevisibilelor alegeri ar trebui organizat un referendum prin care să răspundem dacă dorim să avem dreptul de a avea drepturi…!

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Monarhia și regalitatea românească – dreptul de a avea drepturi/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 iunie 2026