Eu am stat de vorbă cu amintirile mele…! Privesc fotografii de mai demult și contemplez cursul vieții întru ieșirea din timp. Este grea și cu riscul confuziei repartizarea pe etape a amintirilor, dar totuși, iată, mă refer acum la mai multe vârste într-o implacabilă lunecare a lor spre apusul meu.

Fotografiile mă împiedică și nu mă împiedică să uit că îmbătrânesc, dar cum de nu mi-am dat seama de aceasta când se întâmpla, nu acum când constat, când într-o decadență a ființei s-a deteriorat tot în mine și nu poate exista recurs din perspectiva acestei realități?! Cercetez cu melancolie fotografiile vorbitoare fundamental, relevatoare ale perioadei când am activat în învățământ; oglinditoare a atunci când pictam biserici; spunătoare a timpului când am lucrat în presă, actualizatoare a zilei prezente, retras fiind în cărțile mele semnificativ previzionare ale netimpului când eu nu voi mai conștientiza deplasarea timpului – în natura lui,

timpul nu mai există pentru cineva ce în natura sa nu mai există și deci, nimicul în raport cu nimic nu are entitate; indicatoare ale antitimpului când nici eu pentru timp nu voi avea identitate – inexistența timpului nu poate transfigura în real irealitatea, nici neprezentul naufragiat în imaterialitate și neant gol de tot nu poate fi transfigurat în vreo prezență și vreun prezent.

    Atunci când nu voi mai fi, (nici adverbul atunci nu mai are explicații, de altminteri, cu referire la ceva, cineva și niciodată) totul în ce mă va privi va eșua în nimc, eu fiind nimeni, nicăieri și-n nicio secundă justificată de un timp în act…! Tristă realitate a irealității, brutală absurditate a adevărului neadevărului, el însuși fără timp și localizare: când nu ești, pentru tine nu există nicio forță să poată opera cu măsura și însușirea de mișcare a timpului…, timpul nu este, este doar neexistența lui în sfera inertului, nimicului și a absurdității lui niciodată.

Din cineva mutat din om în nimeni, cu prezentul său transfigurat în nicicând, iar adresa în neunde, nu rămâne decât numele, lui revenindu-i să mai vorbească prin amintiri despre cel dispărut. El, numele și în modul acesta al relevanței nefactuale mai exemplifică pe cine se află în spatele și puterea unui nume. Faptele descrise în neprezența definitivă a cui le-a săvârșit, mai rar le-a și desăvârșit, nu o singură dată sunt descrise fals, exagerat, împachetat în culorile și ecourile ficțiunii, miturilor și legendei – bănuiam când învățam carte că mit și legendă sunt cuvinte pleonasmice, dar făcându-mă mare mi-am dat seama că, de exemplu, niște politicieni luați în brațe de miturile propagandei au intrat în legenda unei patrii cu istorie mutilată, așa că nu mai cred acum că mitul și legenda apar într-o alăturare pleonasmică, ci în mai mult decât asta: dintr-o poveste bufonică de iubire a puterii, într-o prelungire în legendei bravadelor electorale trucate…, nu este nimic pleonasmic aici, ci punctualitatea unor cauze de consecință).

Așadar, din cineva coborât în nicicând și neunde doar numele rămâne deasupra. Timpul și locul dispar odată cu dispariția conștiinței celui dispărut și doar pentru sine, că după nimeni nu s-a sfârșit vreodată lumea și viața, nici cchiar după Mântuitor. Mai rămâne de spus însă că ce mai rămâne remarcabil în urma cuiva plecat de tot poate fi nebunia celui ce-și bate capul, ca mine mai înainte, cu ceva fără răspuns…! Căci nu poți fi decât nebun ca să raportezi o bucată minoră de creier la dispariția timpului și locului  între coordonate sărite din țâțâni ale infinitului și eternității.

Dacă nu se întrevede din subrânduri ceea ce vă spun, vă rog fiți mai atenți. Până când m-am îmbolnăvit nu m-am gândit nici eu, niciodată, că am îmbătrânit în salturi rapide și teribil de mari, exact atunci când eram înconjurat de elevi pe care oare cum nu i-am observat că și ei, la rându-le, înaintează în vârstă odată cu mine, tot sub ochii mei. Nu m-am gândit niciodată atunci când stăteam zile și nopți cu fața la zidurile reci, umbroase, umede, ale

bisericilor, că treptat lumea pe care o zugrăveam pe pereți mă absorbea bucată cu bucată în ea, iar într-o zi voi deveni însumi o umbră în pisaniile din pridvoruri. Nu m-am gândit niciodată că drumurile pe care alergam cu povara muncii jurnalistice în spate, în picioare, în gând, în conștiință, în mâna de scris, în mâna de cărat mape, hărtii, camere de filmat, câte vreun covrig, câte vreun pahar cu vreo ceva, vor coti într-un năucitor vârtej al presei electronice stranii, complexe, reci, goale de emoții, pline de aberații, falsități, arătări, cuvinte, atitudini, grobiane, vulgare, agresive, agramate. Nu am știut că fascinanta lume livrescă mă va strânge de pe drumuri într-o zi și voi fi prietenul, făuritorul, criticul, lăudătorul, descurajatul, satisfăcutul, vânzătorul, cumpărătorul, protagonistul uneori, al propriei cărți. Din carte am făcut o lume a mea din care voi ieși odată cu ultima plecare. Cartea scrisă de către mine este, de fapt, o repetabilă odisee a propriei vieți printre protagoniști împrăștiați când ca păsări exotice, când ca păsări sublime, grațioase, când ca păsări de

pradă, unele cu aripi de zburat, alete cu aripi rupte, altele fără niciun fel de aripi. Nu mă plictisesc niciodată cărțile mele așa cum probabil îi plictisesc pe unii cititori cărora, la fiecare apariție le spun cu implorare: Vă rog nu citiți această carte! Nu mă plictisersc, spuneam, dar în răstimpuri le părăsesc provizoiu și mă duc să vizitez alte cărți mai frumoase ca ale mele. Dintre ele mă emoționează iremediabil paginile fermecătoare în care găsesc, parcă așteptându-mă cu brațe de îmbrățișat poezii compuse mirabil de către prietena mea dragă de la malul Mării Negre, frumoasa la inimă doamnă, frumoasa la chip doamnă, frumoasa la privire doamnă, frumoasa la amintire doamnă Carmen Aldea Vlad. Poetă sensibilă, cu vers frumos ducând la inimă poezia din poezie, căci există azi poezii despre care eu cel puțin spun că cel mai bun lucru de pe pământ pe care l-ar putea face ar fi să nu ducă la nimic. Să le lăsăm pe acelea, să vorbim acum despre poeziile cu înger în ele ale poetei Carmen Aldea Vlad. Ce frumoase poezii…! Sunt, fiecare dintre ele, un cântec

al poeziei, sunt, fiecare dintre ele, o sete a gurii de cântat poezia cântecului, sunt, fiecare dintre ele, o inimă frumoasă a unui om frumos de bun ce le ascultă, le privește în universul lor din carte și le absoarbe din universul sonor al muzicii ușoare românești, unde ele sunt cântate magnific de către cei mai frumoși la glas artiști interpreți de muzică ușoară ai noștri. – nu-i numesc, pentru că aș uita poate pe unii, dar ca totuși să nu rămână nimeni nelămurit, împăturesc poeziile create de către poeta Carmen Aldea Vlad într-un generic înrâurit de adevărul valoarei și forța numelui: celor mai cunoscuți și de prestigiu compozitori și interpreți de muzică ușoară ai noștri le-au fost încredințate spre a le preface în bijuterii muzicale, poeziile poetei de la Malul Mării Negre, Carmen Aldea Vlad.

Dacă mi-e dor de mine citesc poezii de Carmen Aldea Vlad ori mi le citesc pe armonii muzicale cântăreții. Dacă mi-e dor de dor, citesc ori ascult poezii de Carmen Aldea Vlad. Dacă mi-e dor de iubire sărut trandafirul

obrajilor poeziei scrise de Carmen Aldea Vlad. Dacă mi-e dor de amintiri, lunec în privirea de cer a ochilor poetei Carmen Aldea Vlad. Dacă mi-e dor de mine aș vrea să merg la țărmurile Mării Negre, unde aș revedea-o pe poeta Carmen Aldea Vlad, aș îmbrățișa-o, am discuta filozofic, ne-am face dar între noi ea o poezie, eu o carte în care scriu despre ea – poate aceasta.

Din ultima frază puteam fi mai inspirat și să nu pun acolo adverbul dacă. Deci, nu cițiți „Dacă mi-e dor…”, citiți „Mi-e dor…”. Timpul, doamnă Carmen Aldea Vlad, nu este adevărat că nu iartă. Iartă și el, că de aceea este  timp, dar numai pe cei ce ne seamănă, iubind, căci de aceea noi suntem oameni, să iubim. Într-o zi, doamnă Carmen, înspre începutul toamnei acesteia, când va fi să adie dinspre valuri înspre țărm răcoarea mării, cheia de la o ușă a unei carmere din hotelul dumneavoastră o voi ține la mine o zi, două, căci și pe mine mă voi ține o zi două la malul Mării Negre, ca să am mirajul răgazului unor două clipe să vă revăd, să vă întreb ce mai faceți,

dumneavoastră să-mi adresați mesajul bine-venirii mele, eu să-l spun Mării Negre pe cel poate al ultimului meu bun rămas de la mare și de la dumneavoastră. Căci eu de când am văzut, am simțit și am înțeles cât de aproape poate să fie despărțirea, îmi iau în fiecare clipă de viață, tacit și-ngândurat, un ultim rămas bun de la timp – de la clipă nu am când să-mi iau, căci ea nu apucă să se atingă de mine, că deja e alta. Cam asta și cam așa-s și viața și fericirea. Pe amândouă le trăim cu întârziere, dincolo de realitatea în act a lor. Sărutmâna, doamnă Carmen Aldea Vlad, în această a treia carte a recunoștinței eu, fiindu-vă recunoscător, vă mulțumesc și pentru clipele trecute, acele clipe în care ne-am cunoscut, acele clipe în care am fost împreună la unele evenimente culturale de lansări carte sau albume muzicale, în prezența unor mari artiști ai noștri, dar vă mulțumesc și pentru clipa viitoare, bunăoară pentru o clipă anticipativă. Mulțumesc, dragă doamnă Carmen, poetă a timpului celui numai și numai cu frumoase și fericite clipe…! Până la clipa viitoare o

trăiesc pe cea prezentă, în amintiri. Găsesc între ele fotografii cu mine și dumneavoastră împreună. Niște fotografii ale contrastelor, de altminteri. Cât de mult a înrâurit scurgerea timpului schimbările fizionomice ale mele…! Eram unul când le efectuam, altul, cu totul altul sunt cel care și cel cum arăt eu acum.

Am învățat ceva despre lume și viață în tot acest timp. Ceva ce îmi spune că până acum nu am știut nimic. Ceva ce am crezut că nu voi învăța niciodată: am învățat să fiu bolnav și să spun că sunt, am învățat să sufăr și să spun că sufăr. Mărturisirile a ce am învățat sunt un manual despre boală și suferințe, binele meu făcut cititorului, ca să învețe ce este boala nemernicului accident vascular cerebral, ca să știe ce l-ar aștepta dacă nu se păzește de ea, ca să știe ce îl așteaptă dacă nu luptă pentru viață, doborât de pe picioare de către ea fiind, ca să afle și să înțeleagă boala și suferința, ca să se ferească de ele, ori, dacă va fi prea târziu, ca să se vindece…! Gânduri bune dumneavoastră, doamnă Carmen Aldea Vlad, gândul meu bun,

odihnindu-se și visând la țărmul Mării Negre. Să scrieți în continuare poezii sentimentale, poezii cu înger în ele, poezii cu grație în ele, poezii cu armonie în ele, poezii cu simfonii în ele, poezii cu duh romantic în ele, poezii cu aripi de păsări ce cântă în zbor în ele, poezii cu duh de poezie în ele… Muzica noastră românească are nevoie mai mult ca niciodată de poezie, așa cum poezia are nevoie de vibrația muzicii. Doamne, ce fel de poezie a cântecului aleg să interpreteze unii dintre marii noștri interpreți de muzică ușoară…! Cum, Doamne, s-a ajuns să se practice și aici traficul de influență, pilele, pusul cuvântului, șantajul, servicii generoase la schimb?! Cum lasă unii compozitori și unii interpreți să le strice cântecele câte un poet (poetă, mai cu seamă, vreau să spun, dar prea direct aș ajunge la musca pe căciulă), ce caută în tot magnificul univer muzical poeții mediocri, cu avantaje feminine sau nu?! Scrieți, dumneavoastră, dragă doamnă Carmen, poezia cântecului cântăreților acestora strâmtorați în capcana jocurilor de interese decadente…!

by

Referinţă Bibliografică

Carmen Aldea Vlad. clipa trecută, prezentă, viitoare…, una și aceeași/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iunie 2026