EUGEN DORCESCU

POEZIA LUI ROBERT ȘERBAN

Am primit, de curând, cu gentila dedicație a autorului, o foarte frumoasă și foarte interesantă carte de poezie: Robert Șerban, Învederatul, Poeme alese (1994-2025), Editura Cartier, 2026.

Lectura acestei selecții riguroase, inteligente (lectură sabotată, din nefericire, de inexplicabilele litere minuscule, meschine ce opacizează textul), mi-a transformat mai vechile impresii cu privire la viziunea autorului în convingeri. Poezia lui Robert Șerban nu este frumoasă și interesantă în sens convențional, comod, instituit de o îndelungată și bonomă tradiție a receptării și analizei, ci în sens vital, proaspăt, generat de un contact reînnoit al elanului creator cu lumea și cu sinele. Citindu-i stihurile pe cât de îndrăznețe, pe atât de pașnice („îngerul meu/ atât de sfios/ nu zboară/ ci merge pe jos”, p. 12), am simțit și înregistrat, constant, dorința eliberării din chingile creației și receptării canonizate, dorința reluării, de la zero, a dialogului cu eul profund și cu cititorul. Celebrul vers al lui Paul Verlaine „Prends l’éloquence et tords-lui le cou!” (din Paul Verlaine, Art poétique, scrisă în 1874 și publicată în volumul Jadis et Naguère, 1885) domină, cu știință sau doar intuitiv, destinul artistic al lui Robert Șerban.

Iată un enunț de început, menit parcă să orienteze, în specificitatea lumii artistice, și un eventual confrate și un eventual lector;

„lucrurile sunt așa cum par

la prima vedere

………………………

macină aerul prin care mă plimb

așa cum par la prima vedere

obosit nostalgic fără folos…” (p. 14)

Avem aici redescoperirea și recuperarea referentului, în banalitatea, unicitatea și indiferența lui ontologică, oferindu-se contemplării fără veșmintele nenumăratelor evocări „frumoase”, dar, poate tocmai de aceea, capabil să-și dezvăluie, fără ceremonie, adâncimile și misterul:

„o femeie adună frunzele căzute

în curtea dintre blocuri

cu o mătură de nuiele

știu asta fără să văd nimic

• – stau întins în pat cu ochii închiși –

  aud însă foșnetul ritmat al măturii

  și sunt sigur că e o femeie

  și nu altceva

  fiindcă doar ele jelesc întotdeauna

  într-un fel sau altul

  morții” (p. 45)

Poezia lui Robert Șerban se sprijină, așadar, în chip esențial, pe un concept, nu pe închipuire sau emoție. E o poezie de idei, nu de simțăminte, deși, evident, emoția, sentimentele, imaginația nu lipsesc. Dar au un rol secundar, sunt efecte aleatorii ale semiozei.

Prioritară rămâne arta poetică, concentrată în imboldul, asumat, trecut în act, de a ne întoarce la obiect, la realitate, cu o privire proaspătă, nu saturată de mulțimea receptărilor estetice anterioare. Și, corelativ, de a emite aprecieri axiologice ținând seama de independența și de forța semnificativă a unui poem, nu de aderarea lui la un model alcătuit și desemnat ca valoros.

Este promovată, astfel, nu o estetică polemică, a urâtului, ci o estetică a autenticității. a denotatului frust și a ochiului nepervertit estetic, a receptării ingenue, prime.

De aici, asocieri inedite, voit lipsite de farmec, chiar șocante, din unghi tradițional, dar expresive, capabile, în optica autorului, să tempereze suprasaturația artistică, artificialitatea, prețiozitatea, poza, mimetismul, percepția șablonizată, ignorarea specificității, convenționalismul și, în ciuda capcanelor, reale, ale prozaismului și ale jocului frivol de cuvinte, să deschidă căi spre abisalitatea eului, a lumii, a artei:

„ca falca unui mort căruia

după ce a fost îmbrăcat

în costum

i s-a îndesat prea tare

pălăria pe cap

a căzut prima zăpadă” (p. 242)

Volumul este rotund, debutează cu îndemnul, adresat, precumpănitor, poeților de a-și redescoperi ambianța, cercetând-o și judecând-o așa cum se arată aceasta, aici și acum, nu cum știe el că s-ar cuveni să arate. Și se încheie cu îndemnul, voalat, adresat receptorului de a-și pune între paranteze erudiția. atunci când i se oferă șansa de a contempla o lucrare genuină.

Iată luciditatea caustică a poetului, teoretician ad-hoc al procesului creație – informare – receptare, mimarea ironică a emoției sublimului în împrejurări triviale:

„au înviat muștele

soarele a topit gheața

și le vedem cum desenează

pe geamul umed

ca Sobel Pollok ori Krasner

desenează, desenează

ca  Miró de Kooning sau Klee,încă și încă

până când unul dintre noi

izbucnește în lacrimi și exclamă

câtă frumusețe

câtă

frumusețe” (p. 243)

Ca urmare, întreaga poezie a lui Robert Șerban este, în intenție și manifestare, o artă poetică sui-generis, implicită, dar și, la răstimpuri, explicită. În această neobișnuită factură rezidă indiscutabilul său merit estetic și teoretic și, totodată, originalitatea sa, locul său inconfundabil în spațiul poeziei noastre contemporane.

Eu am vegheat primul zbor al poetului, cu mulți ani în urmă, ca editor al volumului său de debut. Și mă bucur, acum, constatând că zborul a devenit încă mai înalt și mai spectaculos decât prevăzusem.

16 iunie 2026.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, POEZIA LUI ROBERT ȘERBAN/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 iunie 2026