FLOARE  

În colțul vechi de grădină uitată,
Unde timpul și-a pierdut pasul greu,
Răsare o floare, de lume-izolată,
Purtând în petale un tainic pleu.
E singură-n umbra de ziduri crăpate,
O pată de viață pe pietrele reci,
O șoaptă de dor înspre zări depărtate,
Ce tremură-n vântul ce trece pe veci.

Nu-i nimeni s-o vadă când roua o plânge,
Nici soarele n-ajunge s-o mângâie blând,
Iar seva prin vene tăcut i se scurge,
Ca lacrima cursă dintr-un ultim gând.
Ea poartă parfumul unei veri ce-a apus,
Din zilele-n care grădina cânta,
Când cerul era un albastru nespus,
Iar viața prin frunze adânc fremăta.

Acum e doar paznic pe propria-i moarte,
O cupă de catifea plină de-amar,
O filă smulsă dintr-o veche carte,
Scrisă cu sânge de un solitar.
Îsi pleacă genunchiul de tulpină firavă,
Spre praful ce-așteaptă s-o facă pământ,
N-a fost nici regină, n-a fost nici otravă,
A fost doar o rugă purtată de vânt.

Și cade- o petală… e liniște-n jur,

Se stinge lumina în ochiul ei stins,
Din tot ce-a fost pur și din tot ce-a fost impur,
Rămâne doar albul de brumă cuprins.
Căci florile mor fără nicio dovadă,
Că soarele-odată pe ele-a lucit,
Iar iarna-și pregătește mantia albă,
Să- ngroape și ultimul dor înflorit.

Așa trece totul, încet și tăcut,
Un vis ce se pierde în umbre de seară,
Lăsând în grădina de unde-a crescut,
Doar amintirea unei singure… flori .

VIAȚA – ÎNTRE SPINI ȘI CATIFEA 

Viața e o amantă oarbă , ce te strânge în brațe tare ,

Îți promite stropi de aur , dar îți dă stropi de soare ,

E un dans pe cioburi sparte , sub o lună de cristal

Unde muzica e sfântă , însă pașii sunt un calvar .

E romantică în sclipirea unui ochi ce te mai vrea ,

Dar e dură când te lasă singur .

M-am săturat de promisiuni scrise cu degetul pe apă ,

Când viața , ca un lup flămând , la poarta mea tot sapă .

E o bătălie lungă , fără pauze de dor ,

Unde timpul e un călău , dar și un bun vindecător ,

Te ridică pe coroane , să te simți un împărat ,

Ca să ai de unde cădea , mai zdrobit și mai curat .

Ne dă aripi de mătase , să zburăm spre soare-n sus ,

Dar ne topește ceara-n zbor , la ora de apus .

E crudă ca o stâncă rece , de care valul se izbește

Și totuși … cine nu o iubește ? Cine nu o dorește ?

NAUFRAGIUL INIMI 

Mă doare umbra ta ce stă încă pe perete ,

Ca într-o pictură veche într-un muzeu pustiu .

Îmi e inima un deșert ce moare de sete

Și caută în cenușă  un semn că ești viu .

Am învățat că timpul nu vindecă rana ,

Ci doar o învață să tacă în haine .

Suntem două nave ce își caută portul

Pierdute în oceanul de taine oarbe .

Ești frigul ce vine când soarele apune ,

O lipsă ce urlă în patul prea mare .

Aș vrea să te chem , dar nu am cui să-i spun ,

Că dragostea noastră e doar o întâmplare .

Mi-am spart amintirea în cioburi de sticlă

Și calc  peste ele cu sufletul desculț ,

Iubirea e o fiară de care m-e frică ,

Un strigăt tăcut printre oameni muți .

Cum poți să fi totul și totuși nimic ?

Un nume pe buze , un gol în privire .

Sunt mică în durere , sunt tot mai mică ,

Zdrobită sub povara de foste iubiri .

Voi strânge tăcerea ca pe o ultimă pâine ,

Să am ce mânca în iarna de vine .

Căci nu mai există un “noi” sau un mâine ,

Ci doar o ruină ce seamănă cu tine .

by

Referinţă Bibliografică

DARIA-ȘTEFANIA FUMUREANU: POEZII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 iunie 2026