Omul sfințește locul, dar nu prin puterea lui, ci prin harul pe care îl lasă să lucreze prin el. Sunt oameni care trec prin lume ca o umbră, și sunt oameni prin care locul se luminează, se ridică, se vindecă. În astfel de oameni, pământul nu mai rămâne doar pământ, ci devine altar. Casa nu mai este doar casă, ci adăpost. Mănăstirea nu mai este doar zidire de piatră, ci inimă vie, brațe deschise, pâine împărțită, lacrimă ștearsă sau chiar casa unor copii salvați.

Așa se așază, în sufletul meu, imaginea Părintelui Longhin, pe numele de mirean Mihail Jar, actualmente mitropolit de Bănceni, întemeietorul Mănăstirii Bănceni din regiunea Cernăuți, supranumit „Tatăl celor 400 de copii”. Nu doar ca preot, mitropolit sau întemeietor de mănăstiri, ci ca părinte al celor care, poate, nu ar mai fi avut pe nimeni să le spună pe nume cu dragoste. Peste viața lui pare să fi fost așezată o chemare specială, dar nu o greutate care strivește, ci una care aprinde. Harul preoțesc, în cazul lui, nu a rămas numai în veșmânt, în slujbă sau în cuvânt. S-a făcut căldură de inimă. S-a făcut casă pentru copii. S-a făcut tată.

M-am întrebat, privind și ascultând mărturiile despre Preasfinția Sa, care poate fi jertfa unui părinte care pare fericit în sacrificiul lui. Care este crucea unui om care zâmbește când ține în brațe copii bolnavi, abandonați, orfani, copii pe care lumea i-a uitat sau i-a așezat prea repede la marginea vieții? Pentru că, la prima vedere, nu vezi povara. Vezi bucuria. Vezi jocul. Vezi îmbrățișarea. Vezi un preot care se apropie de copii cu o foame sfântă de iubire, ca și cum fiecare copil i-ar hrăni și lui rana adâncă a copilăriei.

Poate aceasta este calea crucii nevăzute. Crucea care nu se poartă cu fața întunecată, ci cu inima arsă până la lumină. Jertfa lui nu pare să fie o renunțare seacă, ci o ardere. O ardere pe rugul durerilor adunate de la copiii lăsați de izbeliște, de la mamele care au murit, de la părinții care n-au putut sau n-au vrut să rămână, de la trupurile fragile, de la diagnosticele cele mai grele, de la nopțile nedormite, de la întrebarea repetată a copiilor: mă iubești?

Sunt preoți blânzi care, prin seriozitatea lor, pot face omul să se închidă în sine. P.S. Longhin pare din altă țesătură. Are o blândețe care nu ține distanță, ci se apropie. Nu te privește de sus, ci te cuprinde. Nu face din sfințenie o răceală, ci o căldură. Poate de aceea copiii îl simt ca pe un tată. Poate de aceea, în jurul lui, mănăstirea nu pare numai loc de nevoință, ci și loc de joacă, de râs, de alergare, de viață. La prima vedere, cineva ar putea vedea o contradicție între viața mănăstirească și joaca unor copii. Dar poate tocmai aici se arată Evanghelia în forma ei cea mai curată: acolo unde copilul nu mai este o povară, ci însuși mielul lui Dumnezeu coborât de pe cruce.

Părintele a spus că nu el singur a căutat acest drum, ci Dumnezeu l-a pregătit din copilărie. Și ce copilărie grea trebuie să fi fost aceea despre care un om ajuns la atâta lucrare spune că de multe ori îi este teamă să-și aducă aminte. Rămas fără tată de mic și apoi fără mamă, cu frig, lipsuri, singurătate și lacrimi ascunse, el a cunoscut durerea, ce înseamnă să nu ai sprijin. A știut ce înseamnă să rămâi singur în lume. Și poate tocmai această rană, pe care altcineva ar fi transformat-o în amărăciune, Dumnezeu a prefăcut-o în izvor de milă.

Există oameni care, după suferință, se închid. Și există oameni care, după suferință, devin adăpost pentru suferința altora. Părintele Longhin pare să facă parte din această a doua taină. El nu și-a vindecat rana fugind de ea, ci așezând peste ea rana copiilor. Nu a uitat durerea lui, ci a lăsat-o să-l învețe limba durerii altora. „A trebuit să sufăr eu ca să înțeleg mai bine”, aceasta este una dintre cele mai grele și mai sfinte chei ale vieții lui. „Eram flămând, mi-era frig și mă uitam spre cer întrebând de ce mi-a dat Dumnezeu așa soartă. Stăteam și două săptămâni fără hrană și luam uneori coaja de pâine din borta șoarecelui (gaura șoarecelui), o spălam și o mâncam.”

De aceea, când îl vezi strângând copiii în brațe, nu vezi doar un gest frumos. Vezi o liturghie a inimii. Vezi cum un copil orfan recunoaște un alt copil orfan, ajuns părinte. Vezi cum iubirea nu mai este teorie, ci respirație. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Corinteni că dragostea îndelung rabdă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le suferă. La Bănceni, această dragoste nu stă doar în verset, ci în paturi de copii, în medicamente, în școală, în hrană, în nunți, în apartamente, în mâini care spală, în maici care veghează, în medici care rămân aproape, în nopți când cineva se roagă pentru încă o zi de viață.

Și totuși, o asemenea lucrare nu poate fi purtată de un singur om, oricât de mare ar fi chemarea lui. În jurul P.S. Longhin stau, ca niște candele aprinse, măicuțele care veghează zi și noapte, medicii, învățătorii, frații, credincioșii și toți cei care au pus umărul, banul, rugăciunea și osteneala lor. Copiii bolnavi nu au nevoie doar de un părinte care îi iubește, ci și de mâini care îi spală, îi hrănesc, îi ridică, le dau medicamentele la timp, îi adorm, îi mângâie și îi învață să se bucure. Dacă P.S. Longhin este inima de foc a acestei lucrări, măicuțele și toți slujitorii din jurul lui sunt respirația ei neîntreruptă.

Se spune că părintele a început cu doi copii, apoi cu alții, fără să știe ce va fi mai departe. Așa sunt marile lucrări ale lui Dumnezeu: nu se deschid omului ca un plan complet, ci ca o chemare. Un pas, apoi alt pas. O casă, apoi alta. Un copil, apoi alt copil. O rană, apoi altă rană. Și, din toate acestea, pe pământul care la început părea gol, se ridică o lume.

La Bănceni nu este vorba doar despre hrană și haine. Acestea sunt necesare, dar nu sunt de ajuns. Copilul nu trăiește numai din pâine, ci și din privirea care îi spune că este dorit. Din mâna care nu se teme să-l atingă. Din cuvântul care îl ridică din anonimat. Din numele rostit cu drag. Din siguranța că nu va fi aruncat în drum la 18 ani, ca și cum dragostea ar avea termen de expirare. Părintele spune că, dacă acești copii îl numesc tată, el trebuie să facă tot ce poate face un tată. Aici se vede măsura lui. Nu îi ia doar până cresc. Îi poartă până la capăt: școală, serviciu, nuntă, casă, început de drum.

Aceasta este paternitatea duhovnicească în trup și faptă. Nu o paternitate simbolică, frumoasă doar în cuvinte, ci una care construiește, caută, suferă, se roagă și rămâne. Tată nu este doar cel care dă viață, ci și cel care nu pleacă. Cel care nu se teme de boala copilului. Cel care nu se teme de neputința lui. Cel care nu întreabă dacă merită, ci dacă mai poate fi salvat sau dacă mai poate câștiga măcar încă o zi.

Mi se pare cutremurător acel fel de iubire care nu discriminează. Copii bolnavi, copii fără mâini, copii fără vedere, copii fără auz, copii cu boli grave, copii abandonați, copii prea mici ca să-și poată spune durerea. Toți sunt primiți. În logica lumii, unii ar fi prea greu de îngrijit, prea costisitori, prea fragili, prea complicați. În taina Evangheliei, tocmai aceștia sunt locul unde Hristos așteaptă flămând, înghețat, dezbrăcat, bolnav, părăsit.

Și poate aici se află adevărata întrebare pentru noi. Nu cât de mult îl admirăm pe P.S. Longhin, ci ce facem cu această admirație. Pentru că este ușor să privim un astfel de om ca pe o icoană sfințită prin viață și să rămânem neschimbați. Este ușor să spunem: ce mare suflet, ce mare părinte, ce mare lucrare. Dar mai greu este să ne întrebăm, în tăcere: care este sacrificiul meu? Pe cine pot eu ridica? Ce bine am putut face și nu am făcut? Pe cine am lăsat să aștepte la marginea inimii mele?

P.S. Longhin nu ne cheamă doar să ne emoționăm. Ne cheamă să ne trezim. Să înțelegem că iubirea nu este o podoabă a credinței, ci dovada ei. Credința fără fapte este moartă, iar fapta fără iubire se usucă. La el, fapta și iubirea par să meargă împreună, ca două mâini împreunate în rugăciune.

Nu știu dacă putem măsura vreodată jertfa unui astfel de om. Poate nici nu trebuie. Poate unele lucruri nu se măsoară, ci se primesc cu sfială. El însuși spune că multe nu le va spune, că le va lua cu el în mormânt. Și poate tocmai acolo se ascunde partea cea mai grea a crucii lui: în ceea ce nu se vede, în ceea ce nu se povestește, în ceea ce rămâne între el și Dumnezeu.

De aceea, aș spune că P.S. Longhin nu este doar omul care a sfințit un loc. Este omul prin care locul s-a sfințit pentru alții. Este inima de foc a unei mănăstiri în care copiii nu sunt statistici, ci suflete. Este tatăl care a făcut din propria lipsă de tată o misiune. Este preotul în care harul nu s-a oprit la altar, ci a coborât în dormitoare de copii, în spitale, în școli, în nunți, în lacrimi și în bucurii.

Calea crucii lui nu este una strigată. Este o cruce purtată cu brațele pline de copii. O cruce care, privită de departe, pare fericire. Și poate chiar este fericire, dar nu fericirea ușoară a lumii, ci fericirea celor care au ars în iubire până când durerea lor a devenit lumină pentru alții.

Acolo unde un copil întreabă „mă iubești?”, iar cineva rămâne lângă el toată viața, acolo omul sfințește locul.

Acolo este Hristos.

Îi îndemn pe cititori să vizioneze aceste materiale video despre P.S. Longhin, Părintele Mihail Jar, și Mănăstirea Bănceni, pentru a înțelege mai adânc această lucrare de iubire, jertfă și credință vie:

https://youtu.be/RsQlahqCcIA?si=XKwzVQJjf3RVNLlR

https://www.youtube.com/watch?v=vq-8jRHbH84

Surse pentru fotografii

Foto 1: P.S. Longhin alături de o fetiță / copiii aflați sub ocrotirea sa. Sursa indicată în articol: Adevărul, cu mențiunea foto patriarchia.ru. Link: https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/foto-video-tatal-celor-400-copii-a-povestit-1409109.html

Foto 2: P.S. Longhin cu copiii de la Bănceni. Sursa indicată în articol: Adevărul, cu mențiunea foto patriarchia.ru. Link: https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/foto-video-tatal-celor-400-copii-a-povestit-1409109.html

Foto 3: P.S. Longhin / Părintele Mihail Jar. Sursa: Cuvântul Ortodox. Link: https://www.cuvantul-ortodox.ro/ps-longhin-banceni-interviu-audio-minuni-iubire/

1 iulie 2026

Carmen Cristina Oltean

by

Referinţă Bibliografică

„Când alini durerea unui copil orfan, alini durerea lui Hristos”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 iulie 2026