Târziu în timpul biologic al autorului – dar ce-i biologia umană în fața veșniciei cuvântului scris…? –, însă într-un timp istoric tocmai bun pentru a primi în brațele lui un nou și dulce vers clasic, Adrian Curelaru își face un debut fericit, după părerea mea, în vastul câmp al poeziei moderne, rămas liric numai în teorie. El semnează astfel, la editura Hoffman, o sută de pagini de poezie curată, intitulate Iubiri neterminate, care, la ora la care scriu, sunt în curs de apariție.

Poeziile din volum, așa cum ne dezvăluie chiar titlul, curg limpede și lin ca dorul omenesc de ceea ce a fost. Sau, cum sublim spunea Blaga, ce-ar fi putut să fie. Un condițional-optativ liric prin definiție, ce a bântuit mai multe generații de poeți.

Este un dor senin, dar, pe de altă parte, și activ. Un dor care zgândărește prezentul cel puțin atât cât acesta să trezească muzele adormite, iar ele să-și îndemne admiratorii lunatici să aștearnă pe hârtie catren după catren. Iar versurile, fie că rămân în această formă (catren de sine stătător, cu introducere, cuprins și încheiere clare, plus aerul sapiențial al ultimului vers, care amintește de vechii poeți…), fie că fac parte dintr-un întreg de două sau mai multe strofe, aduc laolaltă același tribut ideii de nostalgie, căreia i-au ridicat deja un jilț în suflet.

Dar nu numai prin forma abordată, ci și prin fond, Adrian Curelaru este un romantic. Toate temele propuse au această valență, una dintre acestea fiind, de pildă, viața ca teatru, în care lumea este o scenă, iar noi – actori ce-și joacă rolul. Iată în acest sens o confesiune cu alură de crez poetic (Noi, actorii):

Poezia-nchide ochii, pe sub pleoape
Visul își ia zborul spre fereastra ta…
De departe vine și-i tot mai aproape
Proza absolută, realist de grea.

Am ales acest exemplu deoarece poezia respectivă este reprezentativă și pentru tematica literară amintită, dar și pentru modul în care autorul învăluie prezentarea acestor idei, și anume un umor fin, de plan secund, dar nelipsit aici, ca și în majoritatea poeziilor cuprinse în volum. Oricât de serios ar fi subiectul și dincolo de romantism și toate cele, acest umor, sesizabil sau nu la prima vedere, se dovedește a fi definitoriu (idem):

Din iubiri rămâne actul de hârtie,
Doar la onomastici mai trimitem flori.

Umorul salvează practic spiritul, cel puțin la suprafață, de o tristețe care, fără acesta, ar fi putut apărea copleșitoare. Sau poate că, dacă poezia este teatru, umorul este masca pe care și-o pune câteodată poetul, ca să-și poată duce interpretarea până la capăt…

Vocabularul folosit este o îmbinare armonioasă de lexic specific atmosferei romantice, unele forme fiind chiar arhaice, cu sporadice neologisme tehnologice și nu numai. Astfel, lac, noapte, tristețe, vis, tăcere, umbră, crenel se îmbină cu IT, hard disk, cip etc. În ceea ce privește acest termen tehnologic, IT, el este ortografiat fonetic într-un mod foarte simpatic într-o poezie intitulată ca atare (Ai ti):

Îți montez în privire un cip să
Te mai pot urmări și în lipsă.

Avem în față două versuri aparent simple, în care remarcăm, pe lângă jocul fonetic, și pe cel morfologic. Rima este atipică – mai precis, heteromorfă (să/lipsă). O atipicitate care nu numai că nu e la îndemâna oricui, dar, atunci când este realizată cu măiestrie, depășește stadiul de abatere de la normă (o abatere fericită aici, desigur!) și conferă versurilor o elasticitate anume, capabilă să bucure deopotrivă mintea și inima.

O atenție deosebită i-aș acorda și poeziei Menestreli bolnavi, datorită aceleiași noutăți lingvistice cu care ne răsfață autorul. Ritmul și sonoritatea ei amintesc de faimoasele piese folk de la Cenaclul Flacăra și, desigur, mai ales pentru cine este familiarizat cu stilul și epoca despre care vorbesc, de Adrian Păunescu. Are însă acest mic poem și o trimitere ancestrală la domnițe, cavaleri, turniruri, dar și la sentimentul adorației absolute de altădată. Toate induse, aș afirma, de pluralul maiestuos, folosit aici într-un mod inedit și, totodată, de fermecător. Cu alte cuvinte, durerea nu mai este suportată de eu. Ea este delegată sau împărțită – cu restul lumii, cu natura, este mai puțin important. Important este efectul trecerii pronumelui personal implicit de la singular la plural pentru a desemna o stare sufletească anume:

Pustiu ne e, domniță, fără tine
Că am uitat și cum vorbești, cum taci
Și am ajuns, după cum vezi de bine,
Cu un poem și-un cântec mai săraci.

În alte versuri, autorul este din nou ludic, mai ales când folosește monorima, cum ar fi Un alt If:

Dacă, trezită-n zori, în capoțel
Îți pregătești un ceai de păducel
Sau whiskey scoțian de cel mai cel.

Sau în poezia C’est une blague, mon chou:

Eu, unul, iubiri-i fac mima…
Și, uite, ți-ofer și poemul și rima.

 În aceste ultime versuri citate regăsim tonul zglobiu, dar și un gest care mă trimite cu gândul la plecăciunea bufonului de pe vremuri în fața regelui sau, mai precis, a reginei, pentru al cărei surâs în treacăt ar da un regat… dacă l-ar avea!

Dacă extindem puțin ludicul, ajungem la condiția umană (Gară pentru doi):

Nimeni, sigur, nimeni n-o să plângă,
Dup-un tren ce nu există, dar s-a dus.

Sunt și momente în care jocul, cu tot ce implică el, este dat deoparte și pasiunea este mărturisită direct, așa cum i se cuvine menestrelului nostru (Medievală):

Ești melodia mea cu ton de flaut,
Pe care nu mă satur să o cânt.

Printre mari și mici puseuri romantice, contemporaneitatea își face simțită prezența acută. O prezență care, doar luată în râs liric, poate fi considerată miloasă, altfel ea oferindu-ne o existență aproape caricaturală, ce pendulează între „pâinea cea de toate zilele” comandată de pe MegaImage și restul lucrurilor, absolut tot restul, care poate fi găsit pe eMag (For sale):

Încă nu ți-ai găsit o mireasă
Ca-ntr-o zi să o treci peste prag,
Dar, cu laptopul de acasă,
Vei putea s-o comanzi pe emag.

 Lăsând o clipă zâmbetul deoparte, iată și o ars poetica autentică, originală (Poetul?):

Mâine-mi iau cazmaua
Și mă duc să sap,
O fântână-n ceruri
Dacă mă încap.

 Ce contează-n țarină
O fântână-n plus?
Eu îmi iau cazmaua
Și o sap în sus.

Nimic de râs aici, în ciuda spiritului epigramatic. Totul pare o glumă imensă a firii, iar tonul este aproape colocvial, numai că această presupusă familiaritate este o amăgire, ea transformându-se rapid în reflecții existențiale cu aspect, dar și substrat, retoric. O lume în oglindă, o adâncime nebănuită a unei aparent banale fântâni, oricum ar fi ea săpată. Pe scurt, condiția creatorului.

Timpul poeziilor lui Adrian Curelaru este, așa cum stă bine unor… iubiri neterminate, trecutul. El are totuși lungi ramificații în prezent și amintește uneori de Minulescu (Clipa de mirare):

 Păstrând în privire – plăcere vinovată –
Trei lacrimi, ca niște puncte de suspensie…

Alteori ne duce cu gândul la Bacovia (Nocturnă) și nu numai:

Ci dă felinarul aproape
Și toarnă tăcere în cești.

Regăsim la Adrian Curelaru – nici nu cred că s-ar fi putut altfel! – și inflexiuni din Eminescu, iar una dintre poezii este dedicată lui Emil Brumaru. Simbolicele asemănări sunt, de fapt, mici ecouri lirice ale marilor poeți care l-au format și cărora le-a rămas fidel. Toate acestea apar însă mai mult decât firești în contextul în care, înainte de orice, Adrian Curelaru a fost și va rămâne, pentru toți absolvenții care i-au trecut prin mână, profesor de limba și literatura română. Cum altfel ar fi putut ilustra mai bine și mai frumos materia pe care a predat-o o viață de om…? Și, dacă în trimiterile la marii poeți clasici se simte profesorul de română, cu siguranță că în jocurile de limbaj cu inserții străine – franceze, engleze sau germane – se dezvăluie filologul din poet.

Adrian Curelaru are și câteva creații în vers liber, dar acestea sunt puține. Atât de puține încât parcă ar fi fost scrise dinadins ca să arate că poate și așa, căci îmi pare indubitabilă menirea lui de a scrie poezie clasică. Oricum ar fi, sunt la fel de binevenite, iar prezența lor, paradoxal, întregește aspectul omogen al volumului.

În concluzie, prezența lui Adrian Curelaru, prin acest debut, îmi pare mai mult decât binevenită într-un peisaj literar în care liricul nu mai este liric și epicul nu mai este epic, fără a se ști exact în ce s-au transformat, deși răspunsurile, dacă le-ar căuta cineva cu adevărat, le-ar putea găsi în ele însele (în genurile ca atare).

Aceste Iubiri neterminate fac parte, privite din alt unghi, din viața oricui, atât timp cât nu am ajuns încă roboții preconizați de tehnologia tot mai avansată a zilelor noastre și de aceea consider că volumul de față își are loc în orice casă care mai are o bibliotecă în sufragerie (sau living…). Citiți-le cu încredere. Dacă sunteți adolescenți, veți ști ce vă așteaptă. Dacă ați trecut cu mult de vârsta respectivă, vă veți aminti cum a fost…

by

Referinţă Bibliografică

Ultimul romantic al mileniului III/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 septembrie 2026