Dacă un licean sau un student din zilele noastre spune că merge de regulă la sală, sunt șanse bunicele să nu fie vorba despre sala de lectură. În era cultului pentru imagine, metaforele intelectuale au fost înlocuite de cele musculare, iar clasicul motto latin riscă tot mai mult să fie adaptat ironic la realitățile autohtone: „Mens sana in corpore barosano”.
„Restul aveau în jur de o sută de kilograme şi vorbeau numai despre greutăţi, suplimente şi substanţe anabolizante”, scria jurnalistul Mihai Popescu într-un savuros articol publicat pe Vice.com, intitulat „Cum era să mergi la sală cu interlopi în România anilor 2000”. Materialul surprindea perfect zorii acestei subculturi post-comuniste, în care forța fizică brută devenise o monedă de schimb social și o emblemă a puterii de stradă. În mitologia urbană a acelei epoci umbla vorba că un astfel de barosan, după o cură intensă de steroizi și hormoni de creștere, progresa rapid în ochii partenerei de viață: de la „puiule”, la „boule”…
Dincolo de ironii, nu se cuvine să generalizăm. Astăzi, fenomenul a depășit granițele marginale ale underground-ului interlop. Există o sumedenie de tineri care practică culturismul sau fitness-ul nu neapărat pentru a pune pe ei „o jumătate de majă de jambon”, ci din dorința de auto-disciplină, estetică sau pur și simplu pentru a-și gestiona anxietatea cotidiană.
Totuși, mutația culturală este profundă. Un articol publicat de Digi24, sub titlul „Obsesia Generației Z pentru ridicatul de greutăți și legătura cu Napoleon. De ce renunță tinerii la alergat pentru sala de forță”, analizează tocmai această migrare în masă de la sporturile de anduranță către templele de fier. Jurnaliștii amintesc de emulația globală creată în urmă cu câteva decenii de icon-uri pop precum Jane Fonda, cu aerobicul ei electrizant, sau Arnold Schwarzenegger și Sylvester Stallone (alias Rambo), care au transformat hipertrofia musculară în sinonim al succesului cinematografic și idealului masculin.
Textul celor de la Digi24 merge însă și mai adânc în istorie, propunând o conexiune neașteptată: anul 1806, când Napoleon Bonaparte a invadat Prusia, punând, fără să vrea, bazele industriei moderne de fitness. În timp ce armatele franceze înaintau spre est, pedagogul prusac Friedrich Ludwig Jahn s-a înfuriat, convins că ai săi conaționali pierduseră războiul deoarece erau slabi din punct de vedere fizic în comparație cu soldații lui Napoleon. Din acest sentiment de neputință națională, Jahn a înființat prima „Turnplatz” – o sală de sport în aer liber, promovând gimnastica ca instrument de regenerare națională și rezistență militară.
Dar dacă căutăm originile absolute ale acestui cult, trebuie să ne întoarcem la grecii antici. Pentru ei, dezvoltarea fizică nu era o simplă subcultură de nișă, ci un pilon central al educației (paideia). Grecii se antrenau complet dezbrăcați în spații dedicate exercițiilor fizice, denumite palestre (pentru lupte) sau gymnasion (de la „gymnos” – nud). Acolo, mușchii se sculptau în tandem cu mintea, filozofii dialogând adesea la umbra porticurilor unde tinerii ridicau greutăți din piatră.
Nici spațiul carpato-danubiano-pontic nu a fost străin de valorificarea vigorii trupești, chiar dacă izvoarele istorice sunt completate uneori de imaginația cinematografică. Potrivit filmului „Dacii” (1967), regizat de Sergiu Nicolaescu, strămoșii noștri organizau adevărate triatlonuri în vremuri de restriște. Secvența alegerii celui care urma să fie trimis ca sol la zeul Zamolxe – prin ritualul aruncării în sulițe – este una dintre cele mai tensionate și emblematice din întreaga producție. Pentru a stabili cine este cel mai destoinic tânăr care să primească onoarea supremă a sacrificiului, dacii treceau printr-o serie de probe fizice extrem de dure: tragerea cu arcul, aruncarea suliței, lupta corp la corp și cursa de călărie. O formă arhaică de crossfit militar, unde miza nu era un trofeu de plastic, ci nemurirea.
Peste secole, această predilecție pentru testarea forței brute răzbate și în literatura noastră. Ion Creangă, în povestea „Dănilă Prepeleac”, îl surprinde pe eroul popular întrecându-se cu Michiduță în probe de o factură similară: căratul iepei în spate, fuga și trânta. Umorul popular penalizează aici naivitatea dracului, punând în valoare istețimea dublată de mitul forței fizice rurale.
Tradiția a supraviețuit fragmentar și sub formă de spectacol etno-sportiv. „Voinicul din Cetate” este, de pildă, o probă celebră din cadrul Festivalului Cetăților Dacice, organizat anual în județul Alba. În această competiție, reprezentanți ai diferitelor comunități locale se întrec direct în probe inspirate din viața strămoșilor. Regulamentul este simplu și brutal: concurenții trebuie să ridice un bolovan masiv și să îl arunce la o distanță cât mai mare.
Astfel, oina, trânta și aruncarea bolovanului sunt activități sportive profund înrădăcinate în istoria noastră. Oina, considerată sportul nostru național, are rădăcini documentare foarte vechi: în anul 1364 apare prima ei mențiune oficială în Țara Românească, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, fiind folosită adesea de oșteni pentru menținerea agilității și a condiției fizice.
Cu toate acestea, există o demarcație clară între utilitarismul trecutului și hedonismul prezentului. Străbunicii noștri își luau doza zilnică de efort fizic din necesitatea traiului de zi cu zi; ei mergeau la coasă, la sapă și la plugărit, nu la ridicat gantere pentru definirea bicepsului. De asemenea, străbunicile noastre își consumau caloriile și își exprimau spiritul comunitar jucând o horă aprinsă în bătătura satului, nicidecum mergând la sesiuni coordonate de zumba pe ritmuri latino.
Tranziția de la efortul productiv de pe câmp la efortul steril, dar estetic, de pe banda de alergat ne arată cum s-a transformat societatea. „Trasul de fiare” a încetat de mult să fie doar o modă interlopă sau o bizarerie modernă; a devenit mecanismul prin care omul sedentar al secolului XXI încearcă să recupereze, între patru pereți de oglinzi și sub lumini neon, vigoarea pe care strămoșii o dobândeau liber, sub cerul liber, în palestre, în brazda plugului sau în lupta pentru apărarea gliei.

by

Referinţă Bibliografică

„Trasul de fiare”, ce cultură mare!/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 noiembrie 2026