Rafa era un om foarte interesant din mai multe puncte de vedere. Lucra ca șef de personal la o firmă de pază și curățenie numită Corona Control, unde a lucrat până în anul 2008, când firma s-a închis. Mai mult decât orice, era de apreciat discernământul său în ceea ce privește cunoașterea oamenilor.

Fusese polițist în Guardia Civil și, într-o confruntare cu organizația teroristă ETA, fusese rănit. Rămăsese cu unele sechele și primea o pensie. Cred că fusese împușcat în picior.

Impresiona prin autoritatea pe care o avea asupra muncitorilor, iar în același timp știa să glumească cu ei, să meargă la bar împreună cu ei și reușea să se facă respectat de toți.

Avea în jur de patruzeci și cinci de ani și arăta ca un spaniol autentic. Avea pielea de o nuanță puțin mai închisă, măslinie. Am observat că, în comparație cu românii, rușii sau bulgarii, spaniolii au, în general, pielea mai închisă la culoare.

Avea părul șaten-închis, ochii căprui, cu care îi privea mereu cercetător pe oamenii alături de care lucra, și purta mustață. Era înalt, cu o prezență bărbătească, însă ceea ce impresiona cel mai mult era expresia feței sale. Fruntea îi era brăzdată adânc de riduri, la fel și chipul. Dădea impresia unui om care văzuse multe și trecuse prin viață însușindu-și ceea ce se numește școala vieții.

Părea reprezentantul unui anumit mod de viață, al relațiilor intime din afara căsătoriei. De fapt, era divorțat și avea o fată care locuia împreună cu fosta lui soție în Sevilla.

Petrecea ore în șir în bar, ducea o viață de aventuri și distracții. Aș putea să rezum filozofia sa de viață în doar câteva cuvinte:

„Trăiesc din plin și mă bucur. Principalul obiectiv al vieții mele este să trăiesc totul aici și acum.”

Însă, dacă m-aș opri aici cu descrierea lui, portretul său ar rămâne incomplet. Dincolo de acest fel de a fi, avea în el ceva sensibil față de lucrurile sfinte.

Am discutat cu el de câteva ori despre dimensiunea sacră a vieții și aș putea să rezum în câteva cuvinte ceea ce gândea în această privință:

„Trăiesc cum vreau, dar sacrul este sacru. Nu vreau să facă parte din viața și ființa mea, dar cel puțin îl respect. Mă mișc și trăiesc în dimensiunea profană a vieții, cu incursiuni în mizeria morală a acestei lumi. Dar cel puțin nu calc în picioare lucrurile sfinte.”

Părea un om căruia îi plăceau locul său de muncă și propria filozofie de viață. Deși, după ani, am început să observ că o tristețe adâncă se cuibărise în sufletul său.

Realitatea este că acest stil de viață obosește, extenuează și, în final, conduce la ruină. Cred că începuse să-și dea seama că se afunda tot mai mult și că începea să se prăbușească. Modul său de a trăi nu îi mai aducea plăcerea de altădată.

Descriindu-l pe Rafa, mi-am adus aminte de un alt bărbat, un pastor neoprotestant spaniol, pe nume Hose. Era cam de aceeași vârstă cu Rafa.

L-am cunoscut într-o zi de sărbătoare, la biserică, într-un cadru impresionant. După ce oamenii muncesc șase zile, în ziua a șaptea vin să se închine. După ce experimentează truda muncii, este minunat să observi aceleași fețe exprimând bucuria închinării.

Cred că, în orice țară, la fel ca în Spania, bisericile românești sunt adevărate oaze în care poți simți acel spirit românesc autentic, chiar dacă uneori sunt invitați și pastori spanioli să predice.

Mi-a rămas o amintire plăcută despre pastorul Hose. Ceea ce impresiona la el erau ochii, care reflectau un spirit creștin autentic. Era de statură mijlocie, corpolent, dar bine proporționat, cu părul negru. Expresia feței sale era o îmbinare de bunătate și înțelepciune.

Privindu-l în timp ce predica, înțelegeam mai bine acel măreț verset din Evanghelia după Ioan (12:24):

„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.”

Ascultând predicile sale, vedeam împlinirea acestui verset în viața unui om. Adevărata măreție a Evangheliei: transformarea unei vieți umane prin har.

Un om care se dezvoltase spiritual și intelectual în mod armonios.

Bineînțeles că se observa și la el acea luptă dintre firesc și duhovnicesc. Lupta dintre bine și rău, care trece prin inima și viața fiecărui om. Probabil că existau și în viața lui suișuri și coborâșuri. Dar, în același timp, se putea vedea în el dezvoltarea unui autentic caracter creștin.

Exact așa cum, demult, în România, îmi spunea un prieten:

„Dacă privești un lan de porumb, ai să vezi câte o pălărie de floarea-soarelui care se înalță măreață dintre coceni. Așa este și cu oamenii care au un caracter frumos din punct de vedere moral: se deosebesc de ceilalți.”

Așa mi se părea acel om, mai dezvoltat decât alți oameni din punct de vedere spiritual. Pe lângă el, ne simțeam ca niște pitici în compania unui uriaș.

Analizând caracterele acestor doi oameni, mi-am dat seama că erau reprezentanții a două categorii de oameni, pe care i-am întâlnit atât de des în călătoria vieții mele.

Descrierea lor mi-a adus aminte de un verset din Cartea Cărților:

„Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.”

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: CONTRASTUL DINTRE DOUĂ VIEȚI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 noiembrie 2026