MUNȚII noștri–Cetăți,Sanctuare și Dăinuire ale poporului NEMURITORILOR

                                   BUCOVINA – Țara Fagilor și-a Doinelor

„În Cetate se făceau legile, se hotărau credințele,

   zeii, se bătea monedă, se porneau războaie… La

   daco-români, totul s-a făcut în munți. Acolo a dospit

    Neamul nostru valah.” (Monah Atanasie Ștefănescu)

   Până la anul 1775, Bucovina nu exista, exista doar principatul Moldovei întemeiat unitar și suveran de Voievodul maramureșan Bogdan I Descălecătorul, care în vremea Marelui Domn Ștefan, capătă o faimă deosebită revărsată cu mărinimie regală prin Țara de Sus și Țara de Jos. După 1775, ținutul Cernăuților și o bună parte din ținutul Sucevei a fost smuls samavolnic de către hrăpăreața Austrie, frângere din trupul Mamei ce se va numi Bucovina. Pofta hasburgică de a înghiți noi teritorii i-a venit după 5 august 1772, când alături de alte hiene ca Rusia și Prusia, a ciopârțit Polonia, încorporând imperiului Hasburgic, Pocuția (care era a Moldovei), Lodomeria și Galiția, însumând un teritoriu de 81 900 km2, cu multe milioane de suflete.

Mai întâi și-a pregătit strategia cu tupeul și ticăloșia caracteristică monarhiilor hegemonice. Guvernul de la Viena a testat Poarta Otomană, încercând să-i smulgă Oltenia, ca „dar”pentru rolul mijlocitor între ruși și turci. Apoi în schimbul pretenției asupra Olteniei a șarjat spre o lărgire de teritoriu în Țara de Sus a Moldovei, chipurile pentru a-și deschide o cale de comunicație mai comodă între Ardeal și Galiția, cu toate că deja exista o astfel de cale prin trecătoarea de la Korosmezo, ducând de la Galiția la Maramureș, prin valea superioară a Prutului și a Tisei la Sighetul Marmației.

Planul ucigaș, samavolnic a avut pecetea împăratului Iosif al II-lea, care l-a însărcinat pe Carol Enzenberg, comandantul Regimentului al II-lea de grăniceri români de la Năsăud, mai întâi cu o misiune discretă în 1773, urmată de una mișelească în 1774 și apoi cea hoțească din 1775. Protestele moldovenilor și îndârjirea vehementă a Voievodului Grigore Ghica au rămas în vânt. În toamna anului 1774, au pătruns în Moldova ciuma austriacă cu 5 batalioane de infanterie, mai multe regimente de husari, două baterii de artilerie cu câte 4 tunuri cu cezara „misiune” de a trage un cordon sanitar contra epidemiei de ciumă, care de fapt nu mai exista de mult…

La toate acestea s-au adăugat peșcheșul, un „dar de 5 000 de galbeni și o tabacheră de aur împodobită cu briliante care la determinat pe mareșalul P.A. Rumianțev să devină complicele austriecilor, retrăgând unitățile rusești din teritoriul ocupat. Mână în mână cu operațiunile de ocupație s-a făcut și înfigerea pajurilor imperiale de-a lungul noilor granițe dinspre Moldova și raiaua Hotinului, încorporând 119 sate din ținutul Cernăuților, 142 de sate din ținutul Sucevei, plus 9 sate din raiaua vecină a Hotinului.” (Fr.I. Sulzer, Istoria Daciei Transalpine; Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Humanitas, București-1991)

După ocuparea samavolnică, cancelarul Kaunitz și internunțiul Thugut de la Istambul au început tratativele cu Poarta suzerană pentru cesiunea formală a teritoriului răpit din Moldova. Tahir Aga a primit 4 000 de florini și diverse bijuterii, iar Ali Pașa de Hotin, 600 de florini. Actul de cesiune, „BALAMUCUL” s-a întocmit de comisie la Balamutca, pe Nistru, la 2 iulie 1776, Austria rămânând cu smulgerea a 278 de localități, un areal de 10 441 km2 și peste 70 000 de suflete. În 1786, Bucovina a fost alipită Galiției, iar după 1849 devine provincie autonomă a Casei de Austria, cu Dietă proprie până la 1918, când s-a reîntors la Patria-Mumă.

Actul de cesiune – „Balamucul” de la Balamutca a fost „consființit”printr-un jurământ de credință al bucovinenilor față de irozii-hasburgi și prin decapitarea principelui Grigore Ghica. După prestarea jurământului în fața generalului Spleny, asistat de episcopul Dosoftei, comandantul a oferit o mare recepție care ținu până noaptea târziu. „În timpul marelui zaiafet de la Cernăuți se petrecea la beilicul din Iași sângeroasa dramă a decapitării principelui Grigore Ghica de către un emisar turc, însoțit de un detașament de ieniceri.” (Ion Nistor, op.cit.) În istorie întotdeauna exisă între puterile cotropitoare o înțelegere „frățească”, o monstruoasă coaliție prin furt de teritorii și prin crime așa cum a fost între Curtea vieneză și Poarta otomană.

„Să se știe când au tăiat turcii pe măria sa Grigore Alexandru Ghica Voievod în Iași, cu vicleșug prin un spurcat turc capugiu la casele din Beilic la văleatul 1777 octombrie 1, duminecă spre luni.” Așa suna însemnarea pe marginea unui Minei al unei biserici din Iași. Voievodul liric – Mihail Eminescu a fost profund îndurerat de uciderea Voievodului care s-a împotrivit cu viața sa împotriva ticăloasei samavolnicii a hasburgilor ce au sfâșiat trupul țării dragi. Se știe că Sultanul a încuvințat asasinarea principelui, altfel nu s-ar fi săvârșit fără-de-legea, adăugându-se astfel cohortei sultanilor criminali ucigași de Domni valahi ai Principatelor Române.

   Astfel, odioasa anexare a ținutului Bucovina de către uzurpatorii hasburgi a fost pecetluită cu sângele unuia dintre cei mai vrednici domni ai Moldovei, Grigore Alexandru Ghica – Vodă. Jertfa curată de demnitate, de sânge, de credință, de patrie și de neam l-a așezat pe principele moldav în rândul Cetei Marilor Regi și Voievozi Martiri ai Daciei Mari.

   Și atunci, ca și acum se sacrifică Voievozii neamului pentru a se instaura anarhia, a se smulge rădăcinile, a se pierde tradiția, continuitatea unui popor brav, credincios și omenos. 

   Numele provinciei hoțește anexate de cei fără Dumnezeu s-a fluturat istoric de către vestiții codri de fag – silvae faginales, botezați de cronicari „bucovine” – după termenul traco-get buk – fag, ce străjuiau cu credință și dârzenie Țara de Sus a Moldovei, întinzându-se între Prut și Nistru ca bucovine mici, și între Prut și valea superioară a Ceremușului ca bucovine mari.

Unul dintre marii Fii ai Moldovei, respectiv ai Daciei Mari, academicianul Ion Nistor, de loc din Vicovul de Sus, cel mai de seamă istoric și om politic al Bucovinei, apreciat la scară deschisă de neegalatul istoric Nicolae Iorga, dar mai întâi de comisia de specialitate a Doctoratului de la Viena în frunte cu Jirecek, care l-a promovat doctor în Filosofie și Litere pentru Teza: Pretențiile moldovenești asupra Pocuției, lucrare pe care Academia de Științe din Viena i-a publicat-o imediat cu magna cum laudae, (apropo Casa natală a marelui academician Ion Nistor este lăsată astăzi de către statul ateu care slugărește fidel interesele străinilor într-o paragină de lacrimi sfâșiitoare, aidoma întregii Patrii de fapt), ne-a lăsat o frumoasă Icoană a Bucovinei sale iubite.

„Țara de Sus a Moldovei, străjuită de codrii ei de fag – bucovine – silvae faginales – contra invaziilor din Polonia, în care răsună peste veacuri vuietul de la bătălia din pădurea Șipenițului și din Codrul Cosminului, este partea cea mai bine cultivată a statului moldovenesc care își găsise leagănul pe aceste frumoase și binecuvântate meleaguri. Viteji în război și harnici în timp de pace, moldovenii din Țara de Sus se învredniciră într-o vreme de cea mai gingașă solicitudine din partea domnilor Moldovei…

Bucovina constituie un adevărat sobor de mănăstiri, ce se grămădesc una lângă alta, venind fiecare din câte o domnie glorioasă sau cucernică, cântând la fiecare slujbă, la fiecare sărbătoare din clopotele turnate cu veacuri în urmă, ca o pomenire, pentru străbunul ce a înălțat zidurile, pentru părinții, rudele, și tovarășii de arme și de județ, pentru neamul, marele neam nenorocit, întru mărirea căruia a scânteiat sabia și s-a înălțat ruga acestor strămoși.

În mănăstirile din Bucovina ni s-au păstrat cele mai vechi și mai prețioase urme de pictură și arhitectură moldovenească. În clopotnița mănăstirii de la Voroneț, se păstrează cel mai vechi izvod al limbii noastre, celebrul Codice Voronețan”. (Ion Nistor, op. cit.)

     Munții Rodnei, sunt un masiv muntos în N Carpaților Orientali, între văile Bistriței Aurii (la SE), Vișeului și Izei (la N), Someșului Mare (la S) și Sălăuței (la V). Caracteristica lor e rodnicia.

Ei sunt alcătuiți din roci cristaline, acoperite cu depozite de fliș cretacic și paleogen. Creasta principală sumețită către E-V, cuprinde cca.52 Km între pasul Rodnei și pasul Șetref. Ei cuprind peste 15 lacuri glaciare, iar din sânul lor matern izvorăsc: Vișeul, Iza, Bistrița, Someșul Mare…

Pasul Rodnei, numit și pasul Rotunda, aflat în Carpații Orientali, veghează între culmile estice ale Munților Rodnei și cele NV ale Suhardului, la 1254 m altitudine, comunicând amiabil cu Bistrița Aurie și Someșul Mare, respectiv cu cele două țări valahe: Moldova și Ardealul.

      Munții Rodnei se învecinează la NE și cu Obcina Mestecăniș, iar la NV cu Munții Maramureșului. Scutul temerar al acestor Munți lăsat testamentar de Creatorul, moștenire divină a Daciei Mari, a sprijinit acțiunile militare la răsărit de Carpați, având și o largă participare a maramureșenilor, netezindu-se astfel Calea spre crearea  unui singur stat unitar moldo-vlah, românesc. În perioada prestatală, în Moldova erau două formațiuni social-politice, două mari cânezate: al lui Dragoș, apoi al lui Bogdan și cel al Rădăuților, numit și Țara Valahăi, vecină cu Polonia.

Cronicele polone amintesc de un voievod român, Ștefan, ce stăpânea peste Țara Șipenițului (între Prut și Nistru) înainte de anul 1359, numit și Mușat („Frumos”), se pare din vechea stirpe a Basarabilor, înrudit cu Bogdan I, al cărui cnezat era în proximitatea Prislopului cu reședința la Cuhea, o adevărată cetate naturală a reliefului, care va permite lui Bogdan să unească cânezatul său cu cel al Rădăuților într-un singur Voievodat – Moldovlahia (Moldova și Valahia-Rădăuți).

Descălecătorul a urcat la ceruri în 1368, fiind înmormântat în biserica de lemn din Rădăuți. Nepotul său Petru I Mușat, înlocuiește biserica veche cu una de zid, ce va deveni o măreață catedrală episcopală. În lunga sa domnie (1375-1391) a bătut primele monede moldovenești (groși și jumătăți de groși de argint), deschizând drumul internațional moldovenesc, a ridicat noi dregătorii: vornicul (conducător al curții domnești) și starostele (cârmuitor al ținuturilor de margine), înzestrând Moldova cu frumoase ctitorii: biserica „Sf. Nicolae”-Rădăuți, biserica Mitropoliei din Suceava, biserica dominicanilor din Siret, ctitorită de mama sa, Margareta Mușata, Mănăstirea Bistrița, Mănăstirea Neamț. (Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei,vol.II, Suceava, Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”,2004)

Drumul moldovenesc de pe valea Siretului, cobora ușor dinspre nord, din Polonia (Lwow), trecea prin vadurile de la Cernăuți, unde era „pod umblător” peste Prut, continua apoi la Storojineț, Mihalcea, Vicov, Rădăuți și, pe cursul apei Sucevei, se ajungea la Suceava.

Petru I Mușat a fost prințul nabab al Moldovei, stare care i-a permis în Februarie 1388, să înprumute pe regele polon Wladyslaw II Jagello, cu suma de 4.000 ruble de argint „frâncești”, echivalentul a 52 kg aur, primind zălog, pentru 3 ani, orașul și ținutul Halici cu Pocuția. Acea datorie nu a fost achitată în întregime niciodată. (Gheorghe Schipor, Rădăuți, Scurtă Privire Istorică – Studiu Documentar, Ed.Cygnus, Suceava, 2010)

Alexandru cel Bun (1400-1432), pe care cronicarul Grigore Ureche în Letopisețul său îl numea voievodul „înzestrat cu darul înțelepciunii”, fapt ce s-a dovedit a fi marele ctitor al Bisericii moldo-vlahe, reușind să-l impună Patriarhiei de Constantinopol pe episcopul Iosif de la Cetatea Albă, ca mitropolit al Moldovei, fiind primul vlădică valah, după șirul satrapilor-ierarhi greci.

L-a adus în Moldova pe învățatul călugăr vlaho-bulgar Grigorie Țamblac (1367-1419), ulterior mitropolit al Kievului, care a descris festivitățile aducerii moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, cu prilejul întemeierii mitropoliei de Suceava, intitulând pe ierarhii de Rădăuți, „arhiepiscopi”. (Petru Rezuș, Contribuții la istoria orașului Rădăuți (până în 1918), Ed. Litera, București-1975)

Sub acest Nume, nu numai Bun, ci și Mare și Înțelept Voievod, Cetatea Rădăuți devine vatra unei episcopii bucovinene. Vladimir Morodvinov, afirma că numele Rădăuți își trage rădăcinile din vechea cetate dacică Rottacenum. (Bisericile pravoslavnice din Bucovina, Petersburg, 1874; Dimitrie Dan, Cronica episcopiei Rădăuți, Viena, 1912).

Ulterior, Cetatea Rădăuți prin 18 noiembrie 1393, apare sub numele de „na Radomirova sela”- uricul lui Roman Vodă. (Franz Wiszniowski, Radautz die deutscheste Stadt der Buchenlandes, Munchen, 1966; Ion Drăgușanul, Rădăuți, în mărturiile vremurilor, Suceava, 2006)

Prima atestare oficială a denumirii Cetății de Rădăuți o găsim în actul de danie din 6 Iulie 1413, prin care Domnul Alexandru Vodă cel Bun, o înzestrează pe soacra sa-doamna Anastasia:

„Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru, adevărat creștin și domn al Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a domniei mele, tuturor celor care o vor citi sau o vor auzi citindu-se, că de bunăvoia noastră și cu inimă credincioasă am dat în stăpânire, cât va trăi, doamnei Anastasia, soacra noastră, satul Coțmanul Mare, cu toate cătunele ce țin de el, anume Suhoverhul, Hlivești, Davidăuți, cu toate locurile ce țin de ele, până sub satul Valeva, până la pădurea care se cheamă Dumbrava. Iar după trecerea ei din viață, toate acestea mai sus amintite sate, să fie în stăpânirea Episcopiei de Rădăuți, a Sf. Nicolae, unde sunt îngropați moșii noștri și să rămână bunuri ale sale, pentru ca sfânta Episcopie să se bucure de venitul lor pe veci.

   Și la aceasta este credința domniei mele, a sus-scrisului domn Alexandru, creștin bun, și credința tuturor boierilor noștri, mari și mici: Stanislav Rotopan, Mihăilaș și Vlad-vornic și paharnic, Ion-vornic, Iuga, Iliaș, Stan Bîrlici, Giurgiu și credința tuturor boierilor moldoveni. Iar după viața noastră, acela care va fi ales din mila lui Dumnezeu, ca domn să nu schimbe sau să strice această danie și întăritură a noastră, ci la fel să o întărească.

   Acela însă care va vrea să strice această danie și întăritură a noastră, să fie blestemat de Domnul nostru Atotputernic Iisus Hristos, și de Preacurata lui Maică, Fecioara Maria, și de cei 12 apostoli și de cei 318 părinți de la Nicheea și să fie asemenea lu Iuda, vânzătorul Domnului nostru, și să aibă parte cu de trei ori blestemul lui Arie.” (Document aflat la Muzeul de Istorie al Academiei Române)

De la Rădăuți să facem un pas mare de voinic până în Cetatea Cernăuți, vatră încărcată de istorie și de Fii aleși, precum marii boieri-cărturari Hurmuzachi, profesorul Aron Pumnul, genialul său învățăcel – Cavalerul demnității valahe Mihail Eminescu, care a avut pentru Bucovina un cult deosebit. De fapt Bucovina a fost pentru Luceafărul nostru, Mireasa sa iubită, adorată, cum a fost frumoasa păstoriță Sulamita pentru regele David din Cântarea Cântărilor.

La Bucovina.

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Genu-ți romantic, munții în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori…// Mână doru-i tainic colo, înspre tine,/ Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline/ Inima mi-e grea: Astfel, totdeauna când gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!” (1866, 14/26 august – Eminescu, Poezii, Editura pentru Literatură, 1965)  

În Corola Vlăstarelor cernăuțene mai străluceau urmașul lui Pumnul, Ioan Gh. Sbiera, Iraclie Porumbescu, unul dintre cei mai de seamă scriitori ai vremii sale ori Teodor V. Stefanelli, ctitorul Societății Academice „Arboroasa,” a cărei menire era literară, culturală și națională. Comitetul „Arboroasei”îl avea ca președinte pe virtuosul artist-teolog Ciprian Porumbescu, iar secretar pe Constantin Morariu. Membrii Societății „Arboroasa” aveau ca heraldică tricolorul roșu-galben-albastru, așezate orizontal una peste alta, simbolizând culorile românismului întreg: focul roșu ce străbate inima, viitorul auriu de mândru soare și credința albastră în lupta pentru idealul național. Imnul tricolorului a fost prins în inimă și în suflet românesc cu versuri sublime și armonizat de neîntrecutul rapsod Ciprian Porumbescu.

Din trunchiul boierilor mari cărturari și patrioți al Hurmuzăcheștilor a odrăslit scriitorul poet Dimitrie Petrino, cel care va deveni marele crainic al Bucovinei. Trece prin marea dramă a vieții sale pierzându-și soția Victoria Buchenthal, o descendentă a Costineștilor și copilul, dar se ridică eroic îmbrățișând până la jertfă idealul național al Unirii-„visul nobil, mândru și onorat”al Daciei.

              ROMÂNIA NEATÂRNATĂ

       „Iubesc făcuta libertate/ Pentru țară și popor/ Neatârnarea și dreptatea/ Le aștept cu sincer dor.// Neatârnare/Dulce soare,/ O simțire de-nfrățire/ Al națiunii nobil vis/ Zboară cu a ta cântare/ Zboară, zboară neîncetat.// El există ca un soare/ Și va fi neîncetat/ De la Tisa până la Mare/ De la Mare la Carpat.” (Cf. Ion Nistor, op. cit)

În anul 1877, Dimitrie Petrino devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1878, înainte de a urca la ceruri, la vârsta de 32 de ani, a lăsat moștenire nemuritoarele slove:

   „Lasă lira să răsune/ Muză cântă neîncetat!/ Căci simțirile străbune/ Liber azi s-au deșteptat!// Prutul curge cu înfocare/ Nistrul saltă îmbucurat,/ Tisa ochiul de mirare/ Astăzi viu și-a bulbucat.// Și Suceava îmbătrânită/ În sabie și în chin/ Simte gloria mărită/ De a purta în al ei sân.// Pe acel Ștefan ce reînvie/ În un secol de cultură/ Spre-a funda o Românie/ După lege și natură.

   Și din patria noastră/ Dunărea în al ei val/ Ducea soarta înfrățirii,/ Faptul cel mai triumfal.// Alba Iulia vestită/ Valul Alb și Decebal,/ Țețina, Putna mărită/ Nu se tem de al lor dușman.// Și bravând cnuta barbară/ Saltă azi Alba Cetate,/ Locul lui Ovid tresare/ Auzind de libertate.// Toți eroii din morminte,/ Decebal cu ai săi fii/ Ni șoptesc dulce cuvinte/ Ni inspiră vitejii.// Și pe munți și pe câmpie/ Orizontu-i aurit/ Peste toată românimea/ O zi senină s-a ivit.” (ibid.)

Întru Gloria eternă a marilor Fii ai Bucovinei!

1 Noiembrie 2026, + Sf. Doctori fără de arginți Cosma și Damian

                Tuturor Fiilor/ Fiicelor României Tainice și purtătorilor sfintelor nume              

                                                Damian și Cosma!

                                GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MUNȚII noștri – Cetăți, Sanctuare și Dăinuire ale poporului NEMURITORILOR, BUCOVINA – Țara Fagilor și-a Doinelor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 noiembrie 2026