LIVIUS PETRU BERCEA

RECUPERĂRI NECESARE *

De cele mai multe ori, literatura nu e reprezentată doar de capodopere. Ar fi prea frumos și nu e la îndemâna tuturor (nici scriitori, nici critici, nici cititori). Proporția e net în defavoarea capodoperei. Criticii nu neglijează însă nici scrierile mai puțin importante / realizate artistic. De obicei, autorii lor nu sunt chiar scriitori, ci mai mult scrietori. Activitatea de recuperare are, însă, nu numai o latură de ecologizare, de recuperare, ci și una veritabil apreciativă, deci una care presupune un acut discernământ critic. Interesul lui Florin-Corneliu Popovici pentru dramaturgia postbelică (obiectul cronicii de față) se încadrează în frazele de mai sus (cu precizarea că autorul volumului de față nu se oprește la 1990 cu comentariile, ci ia în seamă și piese ulterioare momentului revoluției din 1989), deci atributul „postbelic” e, de fapt constituit din două etape istorice, fapt asumat de cercetător. Gestul său pare să fi fost determinat și potențat și de cercetarea efectuată de un colectiv de la Institutul de Cercetări Socio-Umane de la Timișoara al Academiei Române, care, în anii 2000, își propusese ca obiectiv de lucru o sinteză asupra dramaturgiei românești postbelice (doar) semnificative. Piese importante, ca mesaj și realizare artistică, din opera unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Valeriu Anania, Marin Sorescu, Paul Everac (enumerarea e incompletă) făcuseră obiectul unor cercetări care s-au finalizat atunci. Florin-Corneliu Popovici și-a îndreptat interesul (cum își asumă opțiunile într-un foarte binevenit cuvânt introductiv) spre o parte mai puțin luată în seamă din dramaturgia postbelică: cea cu precădere „de circumstanță”, proprie unor scriitori nu atât mai puțin cunoscuți, în perioada comunistă, cât mai puțin importanți (valizi estetic), care au beneficiat, de obicei, de prezențe ocazionale pe scenele unor teatre și de câteva comentarii în presa de specialitate. Autorul volumului își explică opțiunile: „Fără a fi exhaustiv, volumul de față, un soi de „survolaj” , conține douăzeci și trei de dramaturgi români și operele lor principale. Majoritatea dintre ei s-au afirmat plenar în perioada comunistă, între aceștia, cum era de așteptat, existând diferențe certe de valoare, de înțelegere a fenomenului teatral ca atare și de raportare la acesta. Cum interesează cu precădere epoca respectivă, dramaturgii postdecembriști aleși spre analiză sunt puțini, tocmai pentru a prezenta diferențele nete (diferențele dintre teatrul cenzurat și teatrul liber) de scriere teatrală, de discurs dramatic, de tematică, de personaj etc.” (p. 6-7). Capitolele volumului „reglează” opțiunile autorului pentru majoritatea dramaturgilor discutați în acest volum. Pentru că sunt luați în considerare și dramaturgi care și-au pus amprenta pe anumite direcții din dramaturgia postbelică. Dacă mai trăiesc, mulți din cei prezenți în volum ar trebui să-i mulțumească lui Florin-Corneliu Popovici pentru opțiunile sale , pentru prezența lor în această sinteză și pentru comentarii. Poziționarea operelor în volum se face potrivit unor criterii socio-estetice destul de „nete” ( titlurile capitolelor le voi aminti) , iar situarea unui autor într-o categorie sau alta e un indiciu pentru apartenența (de obicei, ideologică) a dramaturgului la această întreprindere culturală. Nu este neglijat nici aspectul pur estetic (literar): „Cartea de față, credem, o panoramă reprezentativă pentru dramaturgia românească postbelică, își stabilește un scop recuperatoriu. Fără a face abstracție de numărul mare de pagini de dramaturgie scrise după război și până în preajma lui 1989, există cu siguranță autori, piese sau fragmente de text dramatic care au valoare literară intrinsecă și se pretează la a fi puse în lumină, chiar dacă, din perspectiva detractorilor, acestea nu mai sunt de actualitate” (p. 7). Florin-Corneliu Popovici încearcă (și, în mare parte, reușește) să privească dramaturgia ca un gen literar (deci, cu valori estetice), comentariile sale vizând cu precădere acele laturi ale textului dramatic care nu comentează arta spectacolului (cum era propriu, de pildă, cronicilor din revista „Teatrul”). Autorul cărții de față „repune în drepturi” , astfel, acest gen literar asupra căruia cei mai mulți comentatori emiteau judecăți de valoare mai ales din perspective care nu țineau de valori proprii literaturii. Comentatorul acestui tip de literatură dovedește discernământ și profesionalism în recuperarea, pentru literatură, a acelor texte care mai pot rămâne valabile în cadrul acestui gen literar. Nu sunt neglijate nici experimentele (doar și ele pot fi puse în scenă ! ), un exemplu fiind textele timișoreanului Mihai Bogdan Dascălu (v. ultimul capitol al volumului). Structurarea volumului (autorilor comentați) în cele șapte capitole (inegale) a avut în vedere opțiunile dramaturgilor pentru un tip de text sau altul. Enumerarea capitolelor constituie ea însăși un mod de „apreciere” din partea lui Florin-Corneliu Popovici. Teatrul de evocare (formulările și distribuția dramaturgilor aparțin autorului), teatrul cu proletari, teatrul polițist, teatrul experimental, teatrul de observație socială, teatrul politic, teatraj sunt, totuși, categorii convenționale, pentru că sunt aplicabile, în proporții diferite, unuia și aceluiași text (eu cunosc textele lui Mihai Bogdan Dascălu și l-aș plasa pe autor, din perspective compoziționale, în capitolul despre teatrul experimental). De asemenea, teatrul politic și teatrul cu proletari se deosebesc în mare măsură doar printr-o utilizare ușor diferită a limbajului. Nu-i reproșez nimic lui Florin-Corneliu Popovici. Vreau doar să-mi exprim surprinderea că activitatea teatrală a lui Mihai Beniuc e atât de amănunțit apreciată. În ce mă privește, eu țin minte două episoade din relația cu opera sa: elev de liceu fiind eu, am fost nevoit să învăț pe de rost poezia Mărul de lângă drum, care mă lăsa rece, iar în anul prim de facultate filologică poemul Chivără roșie era discutat cap-coadă, la seminariile de teoria literaturii, numai fiindcă profesorul nostru I. B. era prieten cu Mihai Beniuc. Nu vreau însă ca amintirile mele personale să influențeze cumva obiectivitatea receptării, din parte-mi, a volumului de față. Apreciez în mod deosebit capacitatea lui Florin Popovici de a reliefa talentul dramaturgic al unora dintre autorii avuți în vedere. Cred că o mare parte din piesele de teatru semnate, de pildă, de Mihnea Gheorghiu, Dumitru Solomon sau Mircea Radu Iacoban mai pot fi „recuperate” , chiar dacă actualul val de negare a majorității scrierilor din perioada comunistă are un mare impact asupra celor care mai agreează teatrul. Selecția se face și în „interiorul” operei unui autor, unora dintre piesele de teatru, cu valoare artistică slabă până la nulitate, nemaiacordându-li-se nici o atenție. Sunt doar câteva dintre meritele volumului lui Florin-Corneliu Popovici, pe primul plan situându-se capacitatea sa de discernământ, dublată de munca imensă de documentare și de situare cât mai aproape de realitatea literară a dramaturgilor investigați.

__________________

*Florin-Corneliu Popovici, Dramaturgia românească postbelică (etape, direcții, protagoniști), Editura David Press Print, Timișoara, 2014.

by

Referinţă Bibliografică

LIVIUS PETRU BERCEA, RECUPERĂRI NECESARE*/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 noiembrie 2026