Implicarea lui Vasile Lucaciu în rezolvarea crizei

 Partidului Național Român

Perioada 1894-1896 a fost una foarte dificilă în contextul luptei pentru obținerea de drepturi politice pentru românii transilvăneni. Motivele care au determinat complexitatea acestei situații au fost, fie de natură politică, fie de natură organizatorică. Din perspectivă politică, guvernul maghiar dorea să elimine din spectrul politic elementul românesc, care solicita egalitatea în drepturi și reprezentare proporțională cu numărul românilor; este motivul pentru care reprezentații maghiari solicitau arestarea și condamnarea acestora. Prin acțiunile sale, guvernul de la Budapesta dorea ruperea unității de acțiune a românilor transilvăneni. Acționând în această direcție guvernul Banffy, îi încredințează ministrului Pazmandy Deneș sarcina de a intra în legătură cu deținuții români de la Seghedin și Vacz, precum și cu unii membri ai comitetului provizoriu condus de protopopul Vasile Mangra. În timpul contactelor ce urma să le aibă Pazmandy, misiunea lui principală era de a “include unele insinuări pentru a semăna neîncredere între ei, și eventual a încerca să-i corupă pe unii”[1].

Jocul politic făcut de către guvernul maghiar este sesizat foarte repede de către Vasile Lucaciu, cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o Pazmandy în închisoarea din Seghedin, la 27 ianuarie 1896. Lucaciu este de acord cu întrevederea ce urma să o aibă cu demnitarul maghiar, însă  acesta este  condiționată de prezența altor doi fruntași naționali români, Ioan Rațiu și Iuliu Coroianu.   Pazmandy îi comunică lui Lucaciu că “adevăratele intenții ale guvernului sunt acelea de a-i oferi grațierea și elberarea din detenție, din cauza sănătății sale șubrede.” În fapt, i se propunea lui Lucaciu chiar o promovare pe linie bisericească, cu ocazia părăsirii de către acesta, a luptei naționale. Pazmandy îi comunică lui Lucaciu, că noul guvern maghiar dorea să știe dacă se putea stabili un punct de vedere comun cu românii. Răspunsul lui Lucaciu a fost unul foarte tranșant, specific unui mare bărbat de stat, care nu dorea să precupețească niciun efort pentru realizarea binelui poporului: orice discuție cu partea maghiara poate să aibă loc cu condiția de a sprijini obiectivul imediat al românilor, și anume, obținerea unei noi legi electorale, care să asigure drepturi de existență națiunii române[2].

În urma unei scrisori primite de la G.B.-Duică, la 17 august 1895, Lucaciu află de la soția sa Paulina, că reprezentantul guvernului maghiar a făcut eforturi serioase la închisoarea din Vacz, pentru a-i determina pe reprezentanții românilor întemnițați aici, să se opună deciziilor ce urmau a fi luate în cadrul Congresului Naționalităților, promițându-li-se în schimb, eliberarea lor. Tot din această scrisoare rezultă că guvernul Banffy acționa pentru distrugerea unității de acțiune din interiorul P.N.R., și pentru adâncirea disensiunilor dintre români și sârbi. Dacă guvernul maghiar și-ar fi atins aceste scopuri, atunci, mișcarea națională românească, ca și cea sârbă, ar fi fost annihilate. Într-o altă scrisoare primită de către fruntașii politici români, tot de la G.Bogdan-Duică, este sesizat faptul că Jeszensky (reprezentant al guvernului maghiar) l-a contactat și pe I.Russu-Șirianu, pentru a afla conținutul convorbirii dintre V.Lucaciu și contele Zichy, liderul Partidului Popular Maghiar.

Eforturile reprezentantului maghiar s-au derulat și în direcția desconspirării ideii daco-românismului, pe care-l susținea Lucaciu, precum și în legătură cu proveniența banilor primiți de acesta de la “Ligă”, pentru scopuri politice străine.[3] Cu toate eforturile guvernului maghiar de a submina acțiunile națiunilor asuprite din monarhia dualistă, ideea unui memorand comun în care să se pretindă rezolvarea tuturor revendicărilor, a prins viață înca din 1892, când reprezentanții acestora au început negocierile pentru realizarea unui program comun de acțiune.

După cum se știe, Congresul naționalităților a avut loc la 29 iulie-10 august 1895, la Budapesta. Chiar în ziua deschiderii congresului, ziarul “Tribuna” de la Sibiu, arăta “că, se impune necesitatea de a explica monarhului și lumii ce-au făcut naționalitățile prin ținerea congresului și ce voiesc să facă de aici înainte. Și această cale va fi: un memorand care va cuprinde plângerile și aspirațiunile celor 3 națiuni, se va decide, se va face, se va supune măriei sale, se va tipări pentru lume”.[4]

Congresul naționalităților din 1895 a aprobat programul comun de acțiune al românilor, sârbilor și slovacilor, întocmit pe baza proiectelor de program ale celor 3 partide naționale. Punctul XXI al acestui program preciza: “Comitetul convocator are să elaboreze încă înainte de întrunirea proximă a Congresului un memorandum care, în numele popoarelor reprezentate prin această alianță, să expună pe deplin situațiunea, cu scopul de a fi înaintat majorității sale imperiale și regale”.⁵

În cursul anului 1897 se punea problema organizării celui de-al treilea congress al naționalităților, ocazie cu care urma să se redacteze un memodand, ce urma a fi trimis împăratului de la Viena. În articolul “Ce-i de făcut?”, semnat cu inițialele L(UCACIU), gruparea de la “Tribuna Poporului” din Arad, aduce în discuție această chestiune încă din ianuarie 1897: ”Întruniri poporale, congrese ale celor 3 națiuni aliate, memoranda și articole informative pentru cercurile conducătoare și pentru străinătate, iată munca ce ne așteaptă pe toți”.⁶

                Dar, în aprilie 1897, același ziar arădean este nevoit să precizeze că “scopul tuturor pregătirilor făcute pentru acțiunea memorandistă a scăpat”.⁷
            Afirmația făcută mai sus susținea calea realizării unui memorand, ce urma a fi realizat de către Comitetul Executiv al Congresului Naționalităților din 1985, cu mențiunea că acesta trebuia înaintat Coroanei. Onoarea redactării acestui document i-a revenit lui Iuliu Coroianu, abia în cursul anului 1898. La 10-11 ianuarie 1898, a avut loc o întâlnire secretă a Comitetului Executiv al Congresului Naționalităților care, pe lângă hotărârea de a da publicității un protest împotriva proiectului de lege cu privire la maghiarizarea numelor de localități, avea ca scop și convocarea celui de-al doilea Congres al naționalităților.

Cu toate acestea, în 1899, datorită disensiunilor apărute între reprezentanții celor 3 națiuni, cât mai ales între liberalii și radicalii sârbi, au apărut premise nefavorabile care să nu mai permită redactarea Memorandului anunțat, și nici ținerea Congresului.

Redactorul “Gazetei de Transilvania”, Andrei Mureșanu, în mai multe articole publicate în anul 1902, i-a criticat vehement pe Ioan Slavici, Eugen Brote, Vasile Lucaciu și Iuliu Coroianu, acuzându-i că ar fi principalii vinovați ai crizei postmemorandiste. Mai mult, lui Lucaciu și Coroianu, li s-au reproșat vizitele făcute primului ministru maghiar Banffy și ministrului Erdely, ocazii cu care au fost transmise mulțumiri speciale pentru grațierile făcute. Răspunderea cea mai mare pentru declanșarea crizei le-a fost atribuită grupărilor proliberale din partid, acuzându-le pentru atitudinea adoptată de unii din reprezentanții lor, cu prilejul ședințelor Comitetului Executiv din ianuarie-februarie 1896. De asemenea se menționează faptul că un rol hotărâtor l-ar fi avut în adâncirea crizei, guvernul liberal din România, condus de D.A.Sturdza.⁸ Acesta este acuzat că ar fi menținut o stare de criză în partid prin intermediul lui Ioan Slavici, Septimiu Albinii, Eugen Brote, Ion Russu-Șirianu, G.B. Duică și T.L.Albinii; criza s-a manifestat până în 15 septembrie 1895, dată la care au fost eliberați deținuții memorandiști, din închisorile de la Seghedin și Vacz. După această dată, criza s-a manifestat deschis între membrii partidului, fiind cunoscută sub numele de “criza Tribunei”. În tentativa de a pune capăt crizei, 6 membri ai Comitetului Executiv (Vasile Lucaciu, Ruben Patiția, Iuliu Coroianu, Aurel Suciu, Teodor Mihalii și Gherasim Domide) se întâlneau la 21 septembrie 1895 la Budapesta, împuternicindu-l pe Rațiu, în calitate de șef al partidului să “revizuiască socotelile Institutului Tipografic din Sibiu, să dispună de veniturile sale, precum și de cele ale ziarelor “Tribuna” și “Foaia poporului”, să reglementeze chestiunea redactării celor 2 ziare”.⁹

                Ioan Rațiu, luându-și în serios noile atribuții, îl destituie din postul de redactor șef al “Tribunei” pe Bogdan Duică, acuzându-l de încălcarea dispozițiilor de partid și tentativă de distrugere a unității acesteia. După Bogdan Duică, a fost destituit și T.I.Albini, iar Russu-Șirianu, a primit un ultim avertisment. După ce s-a realizat curățenia în interiorul partidului, noii redactori ai “Tribunei”, au publicat mai multe articole virulente la adresa lui D.A.Sturdza (acuzat de tentativă de distrugere a unității partidului) precum și a acoliților săi ardeleni, Eugen Brote, Septimiu Albini și Ioan Slavici.

Este o atmosferă nu prea prietenoasă, având în vedere că se pregătea ședința Comitetului Executiv, ce urma să aibă loc la 10 ianuarie 1896, și la care urma să participe și Vasile Lucaciu. Acesta nu era în țară în această perioadă, fiind plecat la Roma, în tentativa de a reobține parorhia de la Șișești, de unde a fost înlăturat de către episcopul Ioan Szabo, în anul 1892. La întoarcerea în țară, în drum spre Sibiu, Lucaciu se oprește la București, unde se întâlnește cu D.A. Sturdza, Eugen Brote, Septimiu Albini și Ioan Slavici. Ideea celor 4 lideri politici era că “trebuie menținută fără o iotă de strămutare linia de conduită politică a partidului și a ziarelor lui”.¹⁰

Tot din România, veneau și alte sfaturi. Astfel, liderii conservatori Take Ionescu și Nicolae Filipescu, precum și conducătorii Ligii Culturale, V.A.Urechia, Periețeanu Buzău, Ioan Grădișteanu, îndemnau membrii Comitetului Executiv la calm, pentru a restabili unitatea de acțiune și disciplina în partid.

Lucaciu ajunge la Sibiu, la 8 ianuarie 1896, și constată că situația existentă în interiorul partidului este foarte gravă.

La ședința din 10 ianuarie 1896, de la Sibiu, a Comitetului Executiv, au participat 11 membri ai partidului: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Dimitrie Pop Barcianu, Petre Comșa, Nicolae Cristea, Teodor Mihali, Gheorghe Tripon, Vasile Bodor, Iuliu Coroianu și Ruben Patiția. Scopul acestei întâlniri a fost acela de a se stabili că este nevoie de implicare totală, de’’folosirea tuturor resurselor materiale și umane pentru rezolvarea crizei din interiorul partidului’’.¹¹ După încheierea ședinței s-a constatat că, la nivelul conducerii partidului erau 2 grupări: prima formată din Ioan Rațiu, Pop de Băsești, Iuliu Coroianu, Ruben Patiția și Teodor Mihali, iar a doua grupare era formată din Vasile Lucaciu, D.P.Barcianu, Vasile Fodor, Dimitrie Comșa și Nicolae Cristea.

Proiectele de rezoluție expuse la 11 ianuarie, evidențiau diferențele de vederi dintre cele 2 grupări. Primii care și-au expus proiectul au fost cei din gruparea Lucaciu, prin Vasile Fodor. Aceștia precizau: ‘’1.să nu se voteze încrederea președintelui; 2. să se restabilească procedura de sistare definitive a procesului în chestiunea proprietății Institutului tipografic și introducerea persoanelor demise; 3. să se amâne aranjamentul averii Institutului tipografic până la terminarea în regulă a documentelor ,necesare; 4. să se sisteze de ambele părți colecta ziaristică în afacerile pendente ale Institutului tipografic. Gruparea lui Rațiu vine, prin proiectul lui Teodor Mihali, și cere să se investească prezidiul partidului cu puteri discreționare, socotind că lucrurile o iau razna. Lucaciu pare să se delimiteze de ambele grupări, și vine cu un al treilea proiect de rezoluție prin care recomandă reintegrarea fără amânare a redacțiunii în statu-qoante de 15 noiembrie 1895”. ¹²

                După supunerea la vot a celor 3 proiecte, a ieșit victorios proiectul grupării lui Rațiu, cu toate că nu beneficiase de majoritate matematică, având doar 4 voturi din 11; gruparea lui Rațiu iese învingătoare, deoarece șeful acesteia, și implicit al partidului, face apel la autoritatea prezidențială. Ceilalți membri au votat proiectul expus de Vasile Fodor, iar de proiectul lui Lucaciu nici măcar nu s-a ținut seama. În semn de protest față de abuzurile lui Rațiu, Nicolae Cristea, Dimitrie Comșa și D.P.Barcianu, și-au dat demisia din Comitetul Executiv. Lucaciu, a protestat și el vehement, însă nu a fost luat în seamă.

Pentru a face cunoscut modul în care s-a desfășurat ședința Comitetului Executiv al P.N.R. din 10-11 ianuarie 1896, gruparea opusă lui Rațiu, în frunte cu Lucaciu, a redactat și semnat un nou proiect, care a fost publicat mai întâi, în coloanele oficiosului P.N.L din România, “Viitorul”, iar, mai apoi în ziarul “Tribuna”, de la Sibiu.

Abuzurile săvârșite de către Ioan Rațiu, au complicat foarte mult lucrurile la nivelul conducerii partidului, adâncind criza în rândul fruntașilor P.N.R.. De gruparea lui Lucaciu se apropie cei 3 redactori ‘’recalcitranți’’ ai “Tribunei”: Bogdan Duică, T.L. Albini și I.Russu Șirianu; tot în această direcție s-au îndreptat și alți fruntași politici naționali, precum, Vasile Mangra, Ștefan Cicio-Pop și George Popovici. În apărarea acestora se pronunțau mai multe ziare liberale din România în frunte cu “Viitorul”.Tot în această situație se afla și “Revista Orăștiei”.

Dorind să arate o atitudine împăciuitoare, la 23 ianuarie 1896, Vasile Lucaciu, i se adresează în scris lui Ioan Rațiu, rugându-l să analizeze cu multă seriozitate cauzele care au determinat scindarea partidului. Același lucru îl dezbate Lucaciu, și în schimbul de scrisori cu V.A.Urechia, din anul 1900; în acest caz, Lucaciu este mult mai tranșant afirmând că, gruparea lui Rațiu, s-a lăsat influențată de cercurile burghezo-moșierești-maghiare. Mai precizează că, pe lângă influențele negative externe, au existat și influențe negative interne: “realitățile noastre naționale foarte complicate”.¹³ Adevăratul motiv al scindării partidului îl reprezintă situația încordată existentă între Vasile Lucaciu și Ioan Rațiu.

Într-un manuscris descoperit în arhiva personală a familiei, intitulat “Să fie lumină”, se arată că Lucaciu era de partea celor 3 redactori tribuniști, datorită faptului că, convingerile lor de natură statutară, coincideau. În același manuscris, sub pseudonismul “Gracchus”, apărut la puțin timp după venirea la putere a liberalilor în România, Lucaciu precizează că el vede în acest partid, pe susținătorii cauzei românilor din Transilvania. De asemenea, liderul liberal, D.A.Sturdza, este apreciat a fi omul care și-a închinat întreaga viață în serviciul românismului: “De aproape 20 de secole vedem pe pământul acesta, în care ne-au înfipt strămoșii noștri și n-au dat îndărăt; cum să se dea acum românul îndărăt în fața amenințării maghiare”.¹⁴ Referindu-se la guvernul conservator care s-a aflat la putere înaintea celui liberal, în România, Lucaciu spune că “el nu cunoaște românii ardeleni, nu cunoaște aspirațiile, vitalitatea, organizarea lor politică și socială”.¹⁵   El mai susține că, conservatorii, nu-i cred în stare pe românii ardeleni să-și croiască o viață mai bună, deoarece măsurile luate de către ei, nu au consistență politică.

Atitudinea politică a lui Lucaciu este ușor de înțeles: el și apropiații lui fac parte din aripa mic-burgheză a intelectualității, mai radicală în lupta pentru drepturi sociale și naționale. Acesta este motivul pentru care, românii ardeleni au fost tot timpul mai apropiați, de liberali.

În meandrele luptei politice, motivele pro și contra unei decizii, pot fi schimbate, în funcție de contextul politic. Se pare că, Lucaciu ar fi fost împotriva noii orientări a “Tribunei”, impusă de Elie Dăianu și Constantin Diaconovici, deoarece aceștia îi elogiau pe conservatori, fiind împotriva liberalilor, deci având tot timpul, o reacție ostilă. Conflictul dintre Lucaciu și Rațiu poate fi deci, identificat în contextual poziționării față de ziarul “Tribuna”: dacă Rațiu, era tot timpul de partea ziarului, atitudinea lui Lucaciu, în cele mai multe rânduri, era ostilă. Fiind în relații foarte bune cu Dăianu, Lucaciu l-a sfătuit pe acesta, să se retragă de la conducerea “Tribunei”.

Dacă analizăm din perspectivă istoriografică scindarea conducerii P.N.R., nu putem să nu vedem că, Lucaciu dorea să se revină la vechea orientare proliberală, în timp ce, Rațiu, cocheta pe față cu conservatorii. O parte a grupării lui Rațiu era puternic antiliberală, aliindu-se astfel, cu poziția “Tribunei”.

Din protestul colectiv, semnat la 11 ianuarie 1896, reiese că, dezacordul     între cele 2 grupări, a apărut și datorită deosebirilor de vederi privind modul de conducere al partidului. Dacă Rațiu era adeptul conducerii prezidențiale, gruparea Lucaciu, era pentru o conducere colectivă. În scrisoarea sus-amintită, pe care Lucaciu i-o adresează lui Rațiu, la 23 ianuarie 1896, acesta îi cere convocarea de urgență a unei ședințe a Comitetului Executiv, propunere care a fost susținută și de către Gheorghe Tripon.¹⁶

Ședința propusă a avut loc la 1-2 februarie 1896, cu participarea a 10 membri ai Comitetului Executiv, inclusiv D.Comșa și D.P.Barcianu. Prima hotărâre luată cu această ocazie, a fost ca T.L.Albini, să restituie acțiunile de proprietate care le avea asupra Institutului tipografic din Sibiu și al celor 2 ziare (“Tribuna” și “Foaia poporului”), iar a doua, ca destituirea lui Bogdan Duică să rămână definitivă. O altă condiție pusă acum preciza că Russu-Șirianu, urma să fie “reașezat” în funcția de redactor al “Tribunei”.¹⁷ Tot cu această ocazie a fost adoptată o declarație comună în care, reprezentanții românilor transilvănieni se obligă să nu se mai amestece pe viitor, în lupta pentru putere din România. Luând această decizie, toți fruntașii partidului, erau convinși că astfel s-a încheiat pentru totdeauna lupta în interiorul partidului, și că unitatea a fost restabilită. Din păcate, era o iluzie de moment, într-o perioadă scurtă de timp, criza s-a reaprins și s-a manifestat cu aceeași intensitate.

Vazându-se cu acțiunile de proprietate asupra “Tribunei” în mână, și menținându-i în redacția ziarului pe Dăianu și Diaconovici, Rațiu a permis sa se publice în perioada 12-26 martie 1896, mai multe articole semnate de către A.E. Popovici.¹⁸ Acesta îl anunța pe președintele partidului ca a trecut definitiv de partea sa; prin articolele semnate îi ataca în mod fățiș pe Eugen Brote, Ioan Slavici,Septimiu Albini, D.A. Sturdza si Vasile Lucaciu.

Acceptând publicarea lor, Rațiu comite aceeași greșeală ca atunci când i-a demis din funcția de redactori ai “Tribunei”, pe Russu-Șirianu, Bogdan Duică și T.L. Albini. Articolele amintite au fost publicate și de unele ziare conservatoare din Romania. Cu ocazia unei Adunări a ASTREI care a avut loc la Mediaș, Rațiu a afirmat că Lucaciu ar fi fost ’’cumpărat’’ de catre D.A. Sturdza, cu suma de 50.000 de franci, relațiile întrei cei doi oameni politici, fiind de multe ori complementare. După ce a facut această afirmație defăimătoare la adresa lui Lucaciu, Rațiu, îl convoacă pe acesta la Sibiu, și îi cere să nu mai aibă relații cu oameni politici din Romania, și să nu mai întreprindă vreo acțiune “fără încuviințarea sa”.¹⁹ Această atitudine negativă la adresa lui Lucaciu, o întâlnim si la alți reprezentanți de frunte ai P.N.R., cum ar fi, Daianu și Diaconovici. Din păcate pentru puciști, populația românească a Transilvaniei, este alături de Lucaciu. Telegrama adresată “Tribunei”, la 3 august 1896, de către reprezentanții satului Șișești, este revelatoare in acest sens. Aceasta preciza: “poporul din Șișești respinge cu indignare minciunile și injuriile publicate în “Tribuna” contra părintelui Lucaciu, și exprima deplina sa încredere în acest “zeu” al națiunii romane”²⁰ Din pacate, telegrama a fost interceptată prin intermediul Oficiului Telegrafic din Cluj, care a transmis, că a fost oprită pe baza articolului 3 din regulament, “de a ajunge la destinație fiindcă vorbește de adepți în contra statului maghiar”²¹.

Redactorul “Gazetei de Transilvania”, Andrei Mureșianu, în mai multe articole din anul 1902, i-a criticat vehement pe Ioan Slavici,Eugen Brote, Vasile Lucaciu si Iuliu Coroianu, făcându-i vinovați pentru criza postmemorandistă. Lui Lucaciu și Coroianu, le-a fost reproșat faptul că, i-au vizitat pe primul ministru maghiar Banffy și pe ministrul Erdely, ocazie cu care le-ar fi mulțumit acestora pentru grațierile făcute. Privind criza declanșată la începutul anului 1896, vina pentru manifestarea acesteia, le-a fost atribuită grupărilor proliberale din partid. Referitor la aceeași problemă, D.A. Sturdza, este făcut principalul vinovat pentru criza apărută în cadrul P.N.R. din Transilvania.

In anul 1896 au existat tatonări privind înființarea unui nou organ de presă, cu sediul la Arad. Primul articol al ziarului “Românul” (căci despre acesta este vorba), având caracter propagandistic, s-a intitulat “Acțiune”, și a apărut la 15/27 ianuarie 1897. În cuprinsul acestui număr este evidențiată criza existentă în interiorul P.N.R. În acest articol, cele două părți sunt îndemnate să se împace pentru a putea fi continuată cu succes lupta pentru dobândirea de drepturi politice pentru românii din Ardeal. Precizarea este mai mult decât evidentă:”este necesară deci, mai întai o apropriere între noi și apoi cu nația și naționalitățile”.²² Brote, care se afla în această perioadă la București, a reacționat printr-un program în 7 articole, intitulat “Puncte de orientare” ; programul a apărut în perioada 24 ianuarie-4 februarie 1897, și s-a referit la urmatoarele acțiuni: “încheierea mișcării memorandiste; grațierea celor condamnați; vizita la București, a lui Francisc I, în septembrie 1897, dorința prim ministrului român ca vrajbă dintre români și maghiari să înceteze ; transformăriile politice din Ungaria (căderea P.N.L. și formarea Partidului Popular) sunt considerate elemente esențiale cu rol determinant în schimbarea tacticii romanilor.²³

Cu toate că Eugen Brote exclude negocierile romano-maghiare, el se declară împotriva intangibilitații programului național din 1891, și pentru o atitudine cât mai rezervată fața de guvernul maghiar.

În anul 1897, gruparea Lucaciu, având la dispoziție nou-înființatul ziar de la Arad, “Tribuna Poporului”, a avut posibilitatea să dialogheze cu cei din grupul lui Rațiu și a “Tribunei” de la Sibiu. Pe tot parcursul anului 1897, și chiar și în anii următori, 1898 și 1899, s-au făcut încercări repetate pentru împăcarea celor 2 grupări, de către Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop. Primul, chiar a reușit să-l determine pe Lucaciu să înceapă tratativele cu Rațiu și cu gruparea sa.²⁴

Proiectul de împăcare a fost consecința întrevederii personale pe care, Gheorghe Pop de Băsești a avut-o cu episcopul Vasile Mangra, în octombrie 1897. La începutul lunii noiembrie a aceluiași an, Lucaciu îl vizitează pe viitorul președinte al partidului național, acasă la Băsești. Se părea că împăcarea era aproape:  “Darul de împăcare și de procedură solidară au cucerit teren în toate inimile”, scria Lucaciu la 16 noiembrie 1897, într-o scrisoare adresată lui Vasile Mangra. Într-un articol scris tot de el, intitulat “Un cuvânt către poporul român”, se pronunță pentru: reînceperea activității partidului; o luptă națională mai energică și mai rezolută, mai plină de jertfe ca cea din trecut; egalitate între toate națiile Transilvaniei; cauza națională mai presus de toate”.²⁵  Este un act politic bine chibzuit, redactat în deplină înțelegere cu Comitetul Executiv și cu președintele său. În fraza din titlul  “Cuvântului”, zice:  “și ne vom vedea iarăși uniți între noi”. Din păcate, acest lucru nu s-a mai realizat, datorită dizidenței apărute în jurul grupării de pe lângă  “Tribuna Poporului” de la Arad.

Arădenii urmau să-i invite pe Rațiu, Teodor Mihali și Gheorghe Pop de Băsești, la o reuniune ce urma să aibă loc la Arad. În prealabil însă, Comitetul Executiv, urma să se întrunească la Cluj pentru a discuta chestiuni de natură organizatorică. Din păcate, cele 2 grupări vor rămâne pe mai departe dezbinate. Pentru întrunirea de la Cluj, Ioan Rațiu  “a uitat” să-I invite și pe cei din gruparea arădeană. Lucaciu face eforturi serioase pentru a se realiza măcar întâlnirea de la Arad. Scrisorile din 16 și 17 noiembrie 1897, adresate lui Pop de Băsești și Ioan Rațiu, sunt revelatoare în acest sens: “…veniți la adunare ca lumea să ne vadă iarăși uniți. Al doilea meeting îl putem ține peste o lună la Sibiu, al treilea, la un scurt timp în Sălaj, apoi în Dej, Sătmar, etc., cu participarea noastră a tuturor membrilor din comitet, vasăzică sub egida noastră”²⁶. Adunarea proiectată trebuia să aibă loc la 11/23 decembrie 1897, la  Arad, cetățenii fiind invitați să participe printr-un apel intitulat,  “Către alegătorii români”, publicat în  “Tribuna Poporului”, din 6/18 decembrie 1897; din păcate, această reuniune a fost interzisă de către autorități. La sfârșitul anului 1897, și începutul lui 1898, s-a ajuns la constituirea unui juriu de împăcare, format din Alexandru Filip și Teodor Mihali, avându-l ca președinte pe Dionisie Vaida, și ca secretar pe Petre Truțea. În fața juriului s-au prezentat, atât Rațiu, cât și Coroianu și Lucaciu. Toți trei și-au exprimat regretul în legătură cu jignirile pe care și le-au adus reciproc.

În anul 1898, gruparea lui Rațiu este în situația de a renunța la tipărirea celor 2 ziare în continuare, sau să apeleze la varianta de rezervă, și anume de a cere ajutor financiar conservatorilor din România; a fost aleasă a doua alternativă²⁷. În acest fel noii tribuniști au făcut greșeala pe care au făcut-o și mai vechii tribuniști, fără să-și însușească și concepția politică a acestora. Gruparea  de la Arad susținută de un grup mai mare de intelectuali, avea o situație materială modestă, fapt pentru care, era nevoită să apeleze la ajutorul liberalilor din România. Depinzând material de ei, trebuiau să le facă jocul lor politic. În legătură cu ajutorul financiar de dincolo de Carpați, erau conștienți și conducătorii grupărilor de la Sibiu, Timișoara și Brașov. După părerea noastră, au greșit și unii și alții, datorită imixtiunilor la care s-au expus din partea politicienilor de la sud de Carpați.

Fiind convinși că aceasta ar fi linia justă, cei de la Sibiu s-au manifestat ca exponenți ai neintervenției P.N.R., în luptele politice din România²⁸. Șefii P.N.R. nu erau convinși de faptul că, neutralitatea este valabilă numai atâta timp cât exponenții celor două partide de guvernământ din România, erau dispuși să o respecte. Când și-au dat seama a fost destul de târziu. Au mers mai departe cu greșeala, făcând jocul opoziției conservatoare. Situația se menține în continuare încordată, atât din cauza polemicelor sterile, cât și a frământărilor interne existente în interiorul partidului; astfel, lupta românilor, obiectivul lor privind obținerea de drepturi politice, rămâne în continuare îndepărtat.

Prelungirea crizei s-a repercutat și asupra relațiilor cu sârbii, întrunirea secretă a Congresului naționalităților ce a avut loc la Budapesta, în zilele de 10-11 ianuarie 1895, fiind ultima de acest gen. Totuși, prelungirea crizei s-a manifestat și în anul 1898, având și unele efecte pozitive. În primul rând, a demonstrat strânsa legătură între mișcarea națională din Transilvania și cercurile politice conducătoare din România, concredizându-se prin ajutor material din partea acestora. În al doilea rând, a determinat continuarea discuției începute în anul 1897, în jurul reorganizării P.N.R., insistându-se asupra necesității elaborării și adoptării unui nou statut.²⁹ Cu toate că s-a acționat în direcția aplanării crizei și a împăcării cu conducerea națională, divergențelor din interiorul P.N.R. li se va pune capăt abia în anul 1902, după moartea lui Rațiu.

Învinuirile aduse lui Rațiu de către Vasile Lucaciu, devenit între timp președinte al Ligii Culturale, arată că împăcarea propusă de către Gheorghe Pop de Băsești, la sfârșitul lui 1897, și începutul lui 1898, n-a fost decât temporară, ea neputându-se manifesta în practică, decât după dispariția lui Rațiu.

Analizând criza manifestată în interiorul partidului și mai ales a conducerii acestuia, începând cu anul 1895, putem concluziona că, criza a avut atât cauze interne, cât și externe. Dacă încercăm să apreciem just evenimentele, putem considera că toți acești factori și-au avut rolul lor, contribuind ca un întreg la separarea din interiorul conducerii partidului.

Dintre factorii externi, guvernul maghiar, împreună cu măsurile antiromânești luate de către acesta, ar putea fi cel mai evident. Guvernul Banffy a luat o serie de măsuri prin care a luptat de o manieră deschisă împotriva ideii de afirmare a naționalităților. Dispozițiile ministrului de interne al Ungariei, Perczel, din 22 noiembrie 1898, prin care îi cerea lui Lucaciu să achite din buzunarul propriu cheltuielile rezultate din deplasarea jandarmilor la Șișești, în ultimii 3 ani, pentru a opri pelerinajele ocazionate de hramul bisericii, au reprezentat vârful crizei. Datoria pe care Lucaciu o avea față de statul maghiar era de 475 de florini și 97 de creițari, și trebuia să fie achitată în termen de 15 zile, în caz contrar urmând a-i fi confiscate toate bunurile din gospodărie. Presa maghiară mai sublinia că lui Lucaciu i se imputau 2700 de florini „cheltuieli de temniță”, pentru perioada petrecută în închisorile de la Satu Mare și Seghedin.³⁰ Tot ca factor extern al crizei, mai poate fi acceptat jocul politic al liberalilor și conservatorilor din România, care în lupta lor pentru putere, au antrenat și fruntașii P.N.R. din Transilvania, reușind astfel scindarea lor. În al treilea rând, influența lui Sturdza asupra lui Brote și Slavici, în special după întoarcerea lui Lucaciu de la Roma, a reprezentat un alt factor determinant al crizei.

Din păcate, divergențele interne, au fost cele care au agravat cel mai mult criza. În primul rând, concepția diferită a șefilor celor două grupări, Rațiu și Lucaciu, referitoare la ajutorul pe care îl puteau primi din partea cercurilor guvernamentale din România. Din această perspectivă, Lucaciu putea să primească bani doar de la liberali, în timp ce Rațiu primea atât de la liberali, cât și de la conservatori.³¹

Un alt factor negativ, de natură internă, ar fi fost și conflictul latent existent între elementele tinere și cele vârstnice ale partidului. Indiscutabil, un alt factor ar putea fi deosebirea de vederi dintre elementele intelectuale, mic-burgheze și cele ale avocaților, directorilor și acționarilor de bănci sau ale marilor proprietari de pământuri.

Criza P.N.R. s-a repercutat și asupra organelor de presă. Spre exemplu, îndepărtarea lui Bogdan-Duică, Russu-Șirianu și T. L. Albini, în decembrie 1895, a slovacului Gustav Augustini, în vara lui 1897, și înlocuirea lor cu Dăianu, C. Diaconovici și C. Roman, a redus numărul de abonați de la „Tribuna Poporului”, de la 2300 la 1606, iar la „Tribuna”, de la 1400 la 840.

Fenomenul crizei a avut efecte nefaste și asupra relațiilor dintre români, sârbi și slovaci. Acestea erau vizibile în special în timpul Congresului naționalităților din august 1895. Aceste neînțelegeri i-au împiedicat pe cei patru reprezentanți ai românilor la congres (I. Rațiu, V. Lucaciu, I. Coroianu și V. Mangra) să elaboreze ordinea de zi pentru consfătuirea ce urma să aibă loc în aprilie 1896, la Budapesta.

NOTE:

1. Constantin Căzănișteanu, Gheorghe Pîrvulescu – “Din ecoul procesului memorandist”, în “Revista arhivelor”, 12, nr.1, p.116
2. Liviu Botezan – “Contribuții la studiul vieții politice a Transilvaniei din anul 1895-1898”, în “Anuarul Institutului de istorie din Cluj”, XIII, 1970, p.216.
3. Muzeul de istorie Alba Iulia, Arhiva S.U., inv 5435, 1p, “Scrisoare a lui G.Bogdan-Duică către V.Lucaciu”, din 3 sept. 1895.
4. “Tribuna”, nr.170, din 29 iulie/10 august 1895, p.67.
5. În continuare, Liviu Botezan – “Contribuții…”, p.225.
6. “Tribuna”, nr. 172, 1/13 august 1895, p.687.
7. “Tribuna Poporului”, nr.3, 5/17 ianuarie 1897, p.9.
8. Ibidem-nr.63., 2/14 aprilie 1897, p.297.
9. În continuare, Liviu Botezan – “Contribuții…” p.229.
10. “Tribuna” nr.9, din 10/22 ianuarie 1896, p.21.
11. În continuare, Liviu Botezan – “Contribuții…”, p.231.
12. Muzeul de Istorie Alba Iulia, Arhiva S.U., Inv.5278, p.1.
13. Ibidem, p.5.
14. În continuare, Liviu Botezan – “Contribuții…”, p.233.
15. “Tribuna”, 2/14 februarie 1896, nr.32, p.87.
16. În continuare, Liviu Botezan – “Contribuții…”, p.235.
17. Ibidem, p.237.
18. Muzeul de Istorie Alba Iulia, Arhiva S.U., Inv. 5457, 1p.
19. Ibidem-1p.
20. Nicolae Cordoș, Liviu Botezan – “Din frământările P.N.R. din Transilvania din 1897”, în “Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”, 1972, IV, p.324.
21. Lucian Boia – “Contribuții privind criza P.N.R. și trecerea de la pasivism la activism (1893-1905)”, în “Studii Revista de Istorie”, 24, nr.5, 1972, p.975.
22. În continuare, Liviu Botezan – “Contribuții…” p.258
23. “Tribuna Poporului”, nr.204, din 26 octombrie/7 noiembrie 1897, p.1.
24. Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca, Secția Manuscrise, M.S.S., George Pop de Băsești, “Corespondență”, vol.2, fila 271-272.
25. Nicolae Cordoș, Liviu Botezan – “Frământările din P.N.R. Transilvănean în 1898”, în “Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”, XVI, 1973, p.259.
26. Ibidem-p.244.
27. Ibidem-p.251.
28. Nicolae Cordoș, Liviu Botezan – “Politica guvernului Banffy în Transilvania în anii 1897-1898”, în “Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca”, 1971, XIV, p.191.
29. Ibidem-p.239.
30. Ibidem-p.240.
31. Ibidem-p.241.

by

Referinţă Bibliografică

prof. Mircea BOTIȘ: Implicarea lui Vasile Lucaciu în rezolvarea crizei  Partidului Național Român/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 noiembrie 2026