A apărut nr. 41 al revistei pârscovene ÎNTREZĂRIRI, număr dedicat împlinirii a o sută de ani de la nașterea poetului ION CARAION, un regal de cultură și știință, așa cum ne-am obișnuit deja în cei peste 11 ani de existență ai revistei buzoiene.
În acest număr : I. Caraion, V. Voiculescu, Gh. Postelnicu, G. Radu, Elis P., I. Nedelea, T. Cicu, El. Căpățînă, M. Ursache, L. Alexandru, E. Oniscu, El. Otavă,
C. Costea, C. Miu, T. Rachieru, D. Scoroșanu, T. Damian, Al. Guță, E. Necula, G. Tudor, A. Pilipăuțeanu/
Iată ce ne spune, în deschiderea numărului, Gheorghe Postelnicu într-un interesant și incitant editorial, o invitație la o savuroasă lectură:
EVOCĂRI
Pe 5 martie 1960, când deținutul Steinhardt Nicolae a fost adus de la Malmaison la Fortul 13 Jilava, totul era în sinistra închisoare „lugubru și apăsător”. „Încântătoare e prezența doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, pașnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală”. Voiculescu oferea o atitudine „foarte liniștitoare”. Ca să nu se plictisească, gardienii îl interoghează – nu numai pe el – destul de des, timp în care este batjocorit, beștelit, insultat, înjurat, porcăit.
A doua zi sunt duși într-un fel de sală de așteptare și așezat, ca la teză, departe unul de altul. Li se interzice să se privească și să-și vorbească. Vine ora gustării – pentru caralii – și brutele „înfulecă vârtos, plescăind și morfolind”, încât pe toți deținuții îi apucă o foame cumplită, o senzație de fiare jigărite. Puțin mai târziu intră în „cușcă” un ofițer tânăr (o fi având acum, 85-90 de ani și o pensie specială de general, n.n.). Păstorel Teodoreanu i se adresează bonom și glumeț pentru a cere hârtie și creion. Trebuie să noteze niște versuri formidabile pe care le-a compus în minte. „Ar fi păcat pentru cultura română să se piardă”. „Ce fel de versuri?” „A, nu dușmănoase. Lirice, patriotice”. Ar vrea să le transcrie. Cu vârsta, de, s-ar putea să le uite. Păstorel zâmbește prietenos. Ce nu face scriitorul pentru un vârf de creion? Compunerea de versuri pe cale mintală era o performanță apreciabilă pentru deținuți. Tânărul Ion Caraion a creat sute și sute, multe scoase din închisoare în memoria lui și a colegilor de celulă, transcrise, recuperate, apoi și publicate, ca să poată fi folosite ulterior de Securitate drept capete de acuzare pentru următoarea condamnare. Ca și în cazul altor poeți-martiri.
Cererea lui Păstorel este de neconceput, totuși ofițerul nu-i poate răspunde răstit. El încearcă sentimentul elevului care are prilejul de a sta de vorbă cu un autor din manualul de limba română. Păstorel prinde ocazia și mărește miza: „Să știi că eu nu sunt numai scriitor, ci și căpitan de artilerie”. S-ar zice că în încăpere își fac loc umbre duioase: Ștefan cel Mare, boierul Neculce, istețul Creangă, drumețul Hogaș, chiar și obiecte și locuri celebre: bojdeuca, teiul din Copou, biblioteca Academiei, restaurantul „La paradisul general”, un întreg șir de grădini și grătare, de mese bogate în jurul cărora Alexandru O. Teodoreanu face epigrame, una după alta. Bătrânul Voiculescu zâmbește trist și aprobator. Memoria îi adusese în față pe orbul Zahei și pe arendașul Lagradora, dar proiectarea „bandiților” în afara timpului și spațiului nu putea dura mult. Rupând vraja, Dinu Noica cere o țigară. Ofițerul se scutură de vălul melancoliei și filozofează marxist-leninist: „Știm noi cine sunteți voi și nu ne duceți de nas…” După stingere, intelectualii din celulă se pun pe treabă: un grup de ofițeri superiori predă istoria celui de-al doilea război mondial, campania din Rusia a lui Napoleon și principii generale de strategie militară. Niște băieți tineri, de nuanță social-democrată, curajoși și dezinvolți, îndulcesc seara, vorbind despre pictorii impresioniști. Doctorul Voiculescu, o siluetă indescifrabilă în patul de lângă sobă, vorbește despre tifos și combaterea lui și nu uită să afirme că în celulă nu sunt cu totul părăsiți de Dumnezeu și că această aparentă părăsire este semnul suprem al existenței și dragostei Lui. Incertitudinea este legea fundamentală a civilizației și condiția de bază a creștinismului. Dacă Dumnezeu e absent în lume, este cu desăvârșire prezent în lăuntrul nostru.
„Dârdâim de frig, ne simțim copleșiți de murdărie – și ne e foame. Din pricina zăpezilor aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribue odată pe zi și la ore neregulate, decât un boț mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, înghețul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor îl exasperează. Pândim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpân uituc. Boțul e sloi de gheață și e din mălai doar copt, nefiert” (N. Steinhardt).
Gh. POSTELNICU


