In memoriam: Marcel Dulgheru

Puțini își mai aduc aminte de el. Totuși, la vremea lui, era un pion important în peisajul social din Tr. Severin.

Era în anii 1973-1978. Doream cu orice preț să urmez facultatea de Istorie. Nu pentru a pleca din preoție, ci pentru a studia mai mult, pentru a scrie istorie ca un profesionist, nu ca un simplu amator. Fusesem la secretariatele mai multor facultăți de istorie, fusesem în audiență la Ministerul Învățământului și peste tot primisem aceleași răspunsuri seci: învățământul teologic nu este recunoscut de stat și, ca atare, în fața legii figurez cu opt clase. Când am reușit la Teologie, mi-am luat dosarul de admitere de la seminar, din acel dosar mi-am luat diploma de opt clase și astfel am putut să dau examen de admitere la liceu. Am reușit, dar am trecut la fără frecvență. Veneam în vacanțe sau cu învoire de la București și-mi susțineam examenele în Severin. Așa am terminat liceul, am dat bacalaureatul, iar când a fost să mă înscriu la admitere la o facultate de Istorie, mi s-a spus că fără recomandarea organizației de bază a partidului nu mă pot înscrie. Așadar, totul se prăbușea!

La liceu am avut prilejul să-l cunosc pe Domnul Marcel Dulgheru. Era cel mai în vârstă dintre noi toți. Avea în jur de 58 de ani. Era șef de unitate la cel mai bun magazin de textile din Severin. Magazinul pe care-l conducea era situat în buricul târgului, undeva în imediata apropiere a sediului Episcopiei Severinului de astăzi. La magazinul lui, Domnul Marcel aducea cele mai fine și mai scumpe stofe și materiale textile. De acolo se aproviziona toată protipendada orașului.  Domnul Marcel avea el însuși stofă de comerciant. Știa să-și apropie clienții, să intre în vorbă cu ei, să le cunoască gândurile și poveștile. Îi cunoștea pe toți și mai ales pe soțiile celor de pe la partid, miliție, securitate, adică oamenii care-și puteau permite să cumpere de la magazinul lui.

La un moment dat s-a dat un decret, care interzicea să mai fie șefi de instituții și unități de stat, care să nu aibă studii medii. Erau menținuți pe funcții doar aceia care erau implicați într-o formă de învățământ liceal. Domnul Marcel avea tot interesul să rămână pe post, fiindcă avea un spor de conducere, spor care ar fi influențat binișor la calcularea apropiatei pensii.

Domnul Marcel Dulgheru era un om foarte gras, greoi. Se chinuia să stea într-o bancă de elev, fiindcă era strâns ca-ntr-un corset. De câte ori aveam prilejul, ședeam de vorbă cu dânsul. Era o adevărată bucurie să-l asculți. Avea o vorbă domoală, gânduri înțelepte, bine strunite. Gândea bine înainte de a vorbi. Știa multe despre trecutul orașului și al oamenilor lui, despre fapte și-ntâmplări de altădată. De fiecare dată regretam când trebuia să mă despart de Domnul Marcel. Se formase între noi o prietenie, o stimă reciprocă, în ciuda diferenței imense de vârstă. Profesoarele îl căutau pe Domnul Marcel să-l întrebe ce noutăți a mai adus la magazin și dânsul avea pentru fiecare câte o veste bună în materie de stofe, de bluze, de eșarfe, de perdele etc.

În sesiuni nu aveam decât examene. Fiecare învățam cum puteam și cât puteam. Nu intram în aceeași grupă cu Domnul Marcel, așa că nu știu cum învăța. Numele elevilor fiind înșirate în catalog în ordine alfabetică, între noi era mare distanță. Nu  știu cum s-a întâmplat, dar la un examen de filozofie, Domnul Marcel a întârziat și a intrat la examen cu seria mea. Era profesor Domnul Marius Popescu. Am tras toți bilete și ne-am așezat în bănci. Domnul Marcel s-a așezat cu greu, banca fiind foarte mică față de dimensiunile sale. Avea un halat larg. Pe partea stângă interioară a halatului cususe cu ață groasă, colorată, o bucată mare de stofă. Formase astfel un buzunar uriaș, în care avea cartea de Filozofie deschisă. A băgat cu greutate mâna dreaptă în acel buzunar și a scos cartea. Trebuia s-o țină la distanță, ca să poată citi. Domnul Profesor Marius Popescu ședea la catedră și ne supraveghea. L-a atenționat de vreo două-trei ori: ,,- Domnul Dulgheru, vă rog băgați cartea în bancă! Poate intră cineva pe ușă și nu vreau să-mi pierd pâinea!”  A înțeles. A lăsat cartea în buzunar și a așteptat liniștit până i-a venit rândul. Eram după el, așa că am putut urmări scena în întregime.

Profesorul l-a strigat. Domnul Marcel s-a ridicat greu din bancă, ridicând și banca după el. S-a descotorosit de bancă, și-a luat biletul și s-a apropiat de catedră. ,,- Ia spuneți, Domnule Dulgheru, ce subiect aveți?” i-a zis profesorul. ,,- Domnule Profesor, vă rog citiți dumneavoastră, că vedeți mai bine!” Profesorul a luat biletul și a citit în auzul tuturor: ,,- Determinismul dialectic. Foarte frumos subiect. Vă ascult, Domnule Dulgheru!”  Subiectul era el frumos, dar trebuia să ai o minte foarte vioaie, ca să-l înțeleagă și, mai ales, să-l explice. Domnul Marcel a cumpănit puțin cum îi era obiceiul, apoi a dat un răspuns genial, pe care-l țin minte și azi: ,, – Domnule Profesor, partidul și guvernul fac toate eforturile pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, Domnule Profesor!” Și elevul s-a îndreptat spre ușă și a plecat.

Profesorul a îngăimat un răspuns la salut, a întârziat mult cu pixul asupra catalogului înainte de a-i pune nota. Nu știu cât i-a dat, dar, oricum, Domnul Dulgheru a terminat liceul și a ieșit la pensie ca șef de unitate[1].

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

A. Stănciulescu Bârda – In memoriam: Marcel Dulgheru/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 octombrie 2022