AVENTURA UNUI MANUSCRIS

De câte ori bătrânul scriitor ieșea în oraș cu diferite treburi, oprea la cofetăria „Carpați“, unde bea o cafea și răsfoia ziarul local. De mult renunțase să citească revistele literare, pe motiv că publicau numai bârfe despre scriitori și orgoliile lor inutile. „E loc pe lumea asta pentru fiecare. Numai Dumnezeu poate să ne judece. Dând din coate, înlăturând confratele, făcându‑și loc în față, nu înseamnă că opera acestora va fi apreciată“. Gândea Dorul Dorin, cunoscut în oraș ca realizatorul scenariului unui film, bine primit de public la vremea difuzării, sorbind cafeaua în liniște într‑un colț din salonul verde.

La o masă de alături se afla același tânăr, pe care îl găsea aici, ori de câte ori venea. Acesta scria mereu pe un caiet, ce‑l îndesa cu neglijență în buzunarul hainei, când se ridica să plece.

Bătrânul scriitor, de data aceasta, era îngândurat pe motivul unui conflict cu o rudă, privind testamentul ce dorea să‑l facă la un notar din oraș. „Prietenii ți‑i alegi singur, rudele sunt cum sunt, și cum ți le dă Dumnezeu“, gândea Dorul Dorin, acceptând realitatea în care trăia. Având ziarul în față, citindu‑l și sorbind cu satisfacție cafeaua care răspândea o aromă plăcută, nu a observant, când a plecat tânărul. Citea despre arestarea primarului pe motiv de corupție. „Doamne, oamenii aceștia nu se mai satură. Spuneau politicienii, că, dacă vor primii salarii mari, magistrații nu vor mai lua mită. Realitatea a confirmat contrariul. Au venituri amețitoare și mită tot primesc. Nu‑i mai satură nimeni, decât atunci când gura le va fi plină de pământ“.

După ce a terminat de băut cafeaua, s‑a ridicat și trecând pe lângă masa unde stătuse tânărul, observă pe jos caietul acestuia. Se aplecă cu greutate, de mai mult timp îl dureau genunchii, l‑a luat și fără să‑l deschidă.

– Domnișoară vă dau acest caiet găsit pe jos. Este al tânărului care stătea la masa de alături.

– Da… de mult timp vine la noi, fără să servească ceva, și scrie. M‑am tot întrebat, ce așterne pe hârtie?

– Poate e student…

– Poate!

Dorul Dorin ieși din cofetărie, după care șuvoiul de oameni de pe bulevard îl înghiții anonimizându‑l.

După câteva săptămâni, înainte de a se duce la redacția revistei, unde mai colabora din când în când, intră în cofetăria sa preferată. Acolo era aceeași tânără căreia i‑a înmânat caietul găsit. În local nu mai era nimeni.

– Caietul este tot aici, domnule! Tânărul n‑a mai venit.

– Dați‑mi‑l! Poate am eu șansa de a‑l descoperi pe proprietar.

Fata, îmbrăcată într‑un halat café‑o‑le scurt, de i se vedeau pulpele apetisante, se aplecă luând de sub tejghea caietul cu pricina, pe care i‑l întinse bătrânului scriitor.

Dorul Dorin se așeză la masa preferată unde fata îi aduse cafeaua. Îi privi picioarele, cum făcea în tinerețe. „Așa am cunoscut‑o pe Flavia. «De ce te uiți la ele!?» M‑a abordat ea. «Îmi plac!» i‑am răspuns. După câteva întâlniri la reuniunile organizate de Universitatea noastră, am cerut‑o în căsătorie. N‑a zis, nu. Eram în ultimul an de facultate“.

Sorbind din cafea, își puse ochelarii și începu să răsfoiască acest caiet cu coperți maro. „E o povestire. Nu este scrisă rău. Puțin puricată poate vedea lumina tiparului“. Întoarse toate paginile, s‑a uitat pe ambele coperți, doar, doar, ar găsi un nume, sau un indiciu în acest sens. „Nimic! Păcat! “

Până a băut cafeaua, a citit toată povestirea. „Interesantă!“ Gândi bătrânul scriitor. „Mă duc cu ea la redacție, o corectez acolo, o dau secretarei să o culeagă la calculator, apoi rog redactorul șef s‑o publice“.

După o săptămână povestirea a apărut pe pagina a doua a revistei, sub antetul „Din folclorul citadin“. Iar în locul semnăturii autorului, în paranteză scria: (Povestire găsită de Dorul Dorin.).

„PÂNĂ CE MINTEA ÎMI ADOARME. PÂNĂ CE GENELE‑MI CLIPESC”

Nu‑mi aduc aminte când și cum am ajuns la Botoșani. Se pare că doar gândul a coborât din trenul de Iași. Eram bucuros că venise primăvara și pomii înfloriți răspândeau peste oraș miresme îmbătătoare. Căruțele încărcate cu saci plini de cereale se îndreptau spre târgul de la poalele dealului și depresiunii Cozancea. Pe strada principală, îmbrăcat într‑un costum negru și pălărie de fetru, m‑am întâlnit cu Pincio Păun, prieten vechi, strecurat de mult în amintiri. După salutările și îmbrățișările călduroase, mi‑a pus inevitabila întrebare:

– Ce mai este pe la Cluj? Mai apare „Tribuna”? Dar „Filarmonica”? Mai ții Cenaclul înființat de tine, „Vasile Sav”?

Nu știam cum să‑i răspund. „De unde știa el de aceste lucruri, când noi ne aflăm în 14 iulie 1902?”

I‑am povestit că revistele mai apar, dar nu se vând. Cenaclul este în plină activitate și în cadrul lui am înființat „Tribunalul literar de conștiință”, în care vom «judeca» literatura care a servit comunismul.

– Cum? Au ajuns la putere liberalii? S‑a arătat îngrijorat Pincio. Uitasem că el este conservator, ca și Eminescu.

– Apropo! Ai aflat că a venit în oraș poetul Eminescu? S‑a întors de la Mănăstirea Neamț. E pe deplin sănătos.

– Mă bucur! I‑am răspuns.

– L‑am văzut, în colțul străzii, strângând mâna, cu multă căldură, lui Scipione Bădescu. Era vioi, voinic, fără barbă și fără mustățile pe care le lăsase în ultimul timp. Vorbea zâmbind și fuma cu poftă un capăt de țigară. Alături, trebuie să‑ți spun că se afla biata lui soră. Dânsa era bolnavă de picioare. Mergea anevoios, sprijinindu‑se de el.

– Mai spune‑mi!…  Mai spune‑mi de el!…  E poetul meu preferat.

– Ce să‑ți mai spun? Îi plăcea să rătăcească prin locuri singuratice. L‑am văzut, de multe ori, plimbându‑se singur prin grădina Vărnav.

– Unde este această grădină?

– Unde să fie, bre?!…  E grădina publică a botoșenenilor.

– Aaa…

– Și cum îți spuneam, se oprea din loc în loc și asculta cântecul păsărelelor. Apoi, se apleca și culegea cărăbuși, îi punea pe palmă și, stând cu mâna întinsă aștepta să‑și ia zborul bietele gângănii. Altădată, l‑am văzut în fața Casei de Economii. Era nehotărât…  Să intre sau să nu intre…  Afară ploua și el, îmbrăcat într‑un palton terfelit și cu o pălărie pe cap, se învârtea în jurul clădirii. Trebuia să intre. Se pare că avea să primească o sumă de bani. De câteva ori s‑a întors de la ușă…

– După aceea, am auzit că poetul a plecat la București.

– Dar ce fac oamenii aceia? Nu vezi? Suntem pe strada Teatrului. Au scos la vânzare canapeaua, două sofale și niscaiva cărți, care au aparținut lui Eminescu. Sora lui a murit și ea. Observi? Toate canapelele erau de culoare roșie.

– Îți amintești de versurile lui?…  L‑am întrebat pe Pincio I. Păun.

«Noaptea a potolit și vântul. Arde focul în cămin.

Dintr‑un colț pe‑o sofa roșie eu în fața lui privesc

Până ce mintea îmi adoarme, până ce genile‑mi clipesc;

Lumânarea‑i stânsă‑n casă, somnu‑i cald, molatic, lin».

Am întredeschis ochii. Trenul electric aluneca pe șine spre Vlădeni. „Mai este puțin și Iașiul mă va primi cu zumzetul străzilor.” Diseară, la librăria din centrul orașului, îmi voi lansa antologia de povestiri „Cărticica de dat în leagăn gândul”. Domnișoara de alături îmi zâmbi, ca o adiere de aripă de înger. Ca o străfulgerare, în gând, mi‑au venit cuvintele lui Iisus:

„…  s‑a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”

Bătrânul scriitor, sorbind, din ceașcă, lichidul negru și amărui, citea în liniște revista, când, ridicând privirea l‑a văzut așezându‑se la masa de alături pe tânărul care pierduse caietul. Acesta a scos aceeași revistă din buzunarul hainei, o deschise la pagina doi, și începu să citească, privindu‑l pe sub sprâncene pe Doru Dorin.

După ce a băut cafeaua, scriitorul s‑a ridică, și, înainte de a ieși din cofetăria preferată, s‑a oprit la masa tânărului.

– Tinere, acum câteva săptămâni, ați pierdut aici un caiet!

Acesta ridicându‑se cu respect îi răspunse:

– Mă numesc Florin Ene și cunosc aventura acestuia, domnule Doru Dorin.

– Mă cunoști!?

– Cine nu vă cunoaște în acest oraș!? Pe de‑asupra v‑am văzut filmele…  și v‑am citit toate cărțile.

– Atunci… ce ați urmărit?

– Împreună cu prietena mea, Florina, am pus la cale această mică farsă. Nu pentru a vă jigni, dar era singura modalitate de a publica povestirea mea, refuzată de revista aceasta în care a apărut.

– Înțeleg… înțeleg! răspunse scriitorul precipitat, stând pe gânduri. Vă felicit pentru text. E scris destul de bine. Te mai aștept să vii și cu alte povestiri. Ne vom întâlni tot aici, la o cafea.

– Vă mulțumesc!

Dorul Dorin după ce îi întinse mâna, se îndreptă spre ieșire. În urma lui la radioul din cofetărie se cânta „Florin și Florina“, melodie ce‑i aduse aminte de prima iubire…

(din vol. de proză „COPILUL BOB DE GRÂU”, Al. Florin Țene, Napoca Star, Cluj Napoca, 2024)

by

Referinţă Bibliografică

Al. Florin ȚENE: AVENTURA UNUI MANUSCRIS/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 octombrie 2024