Îl cunoșteam pe Șerban Cioculescu din scris cu mult înainte de a-l fi cunoscut personal. Îi admiram capacitatea de a aborda cele mai diverse teme de cultură. Articolele sale erau adevărate sinteze tematice. Cărțile recenzate, aproape una în fiecare zi, interviurile, luările de poziții în cele mai diverse domenii ale criticii, istoriei literare, literaturii propriu-zise, făceau din Șerban Cioculescu un adevărat titan, în fața căruia trebuie să ai un sentiment de micime și umilință. Devenise pe-ncetul în cultura română adevăratul Eudoxiu, – personajul înțelept și atotștiutor, ce și-l alesese pentru scenele sale savuroase din ,,Ramuri” -, iar cititorul, indiferent din ce categorie socială ar fi făcut parte, adevăratul ,,învățăcel”. Din cărțile și articolele lui Șerban Cioculescu descifrai câte ceva din tainele vieții și ale culturii.

Personal l-am cunoscut prin 1974-1975. Găsisem la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române din București o variantă inedită a Supplex-ului și mă duceam acolo zi de zi pentru a transcrie manuscrisul și pentru a conspecta bibliografia de referință. Veneau acolo tot felul de oameni, din București și din provincie, din țară și din străinătate. Cabinetul de manuscrise avea o sală de lectură destul de neîncăpătoare pentru numărul mare de cititori și cercetători. Locurile nu se găseau ușor întotdeauna. Adesea trebuia să stai în picioare sau izolat pe vreun scaun, până se elibera un loc la o masă.

Eram student pe atunci. Observam adesea un loc liber, unde nu se așeza decât un anume bătrânel, care venea din când în când pe acolo. Funcționarii bibliotecii îl tratau cu mult respect. Într-o zi, văzând că numai locul acela este liber în sală, m-am dus și l-am ocupat. Când a venit îndrumătoarea de sală să-mi aducă lucrările comandate, a tresărit ca arsă. A venit repede la mine și mi-a spus pe un ton poruncitor: ,,- Vă rog, eliberați imediat locul acesta! Este al domnului director!”

Am fost atent până a apărut și ,,domnul director”, adică bătrânelul mărunțel, slab, ușor încovoiat de spate, cu o privire iscoditoare. S-a așezat acolo și îndrumătoarea de sală i-a adus imediat dintr-un fișet un braț de cărți.

Știam că director al Bibliotecii Academiei este Șerban Cioculescu, dar pentru prima dată făceam legătura între nume și persoană. Îl urmăream discret.  Era aprofundat în studiu. Citea repede, aproape în diagonală, pagină după pagină, își nota pe niște foi idei, fraze, uneori redacta pe loc articole. Grămezile de cărți și manuscrise ce-l înconjurau parcă îi erau cunoscute în cele mai mici amănunte. Răsfoia câte o carte până găsea exact ceea ce-l interesa, lua alta, citea altceva, aparent la întâmplare. Articolele sale deveneau un fel de magnet, care aduna idei și citate de pretutindeni, transformându-le miraculos, ca-ntr-un adevărat creuzet, în unități indestructibile. Era imposibil să stai pasiv în apropierea lui Șerban Cioculescu. Hărnicia lui era molipsitoare și-ți dădea percepția trecerii irecuperabile a timpului. Aveai impresia că este un elev aflat în preajma unui examen decisiv  al vieții lui. Și asta zi de zi, devenind un fel de modus vivendi!

Într-una din zile m-am dus după el, când a ieșit din sala de lectură și l-am abordat. Am făcut-o destul de timid, dar am căpătat repede curaj, văzând că-mi acceptă discuția cu oarecare jovialitate. Era chiar binevoitor, aflând că sunt student la Teologie. M-a întrerupt și mi-a recomandat ca temă pentru teza de licență Aspecte religioase în lirica argheziană, făcând precizarea că aceasta era tema care-l preocupase pe el de mulți ani. M-a întrebat ce-i cu mine pe acolo, cu ce mă ocup? I-am explicat și s-a arătat foarte interesat. De altfel, cred că era tipul de om pe care-l interesa orice și oricine.

În finalul discuției noastre i-am înmânat câteva dintre ultimele mele ,,creații poetice”, rugându-l să-și exprime o părere, mai precis dacă se merită să mai continui sau nu. A zâmbit ironic și mi le-a oprit. Mi-a spus că trebuie să le citească și-mi va da un răspuns în pauza următoare. Peste câteva minute a revenit în sală. S-a apucat iar de lucru.

Îl urmăream cu sufletul pe buze. Eram tare nerăbdător să-i aud părerea. Timpul parcă se oprise pe loc. Îmi făcea impresia că Profesorul uitase de foile mele. Poate au trecut câteva ore, până și-a amintit că trebuie să mai facă o pauză….! Atunci a luat și foile mele și a început să le citească. O viespe dacă m-ar fi înțepat în momentele acelea n-aș fi simțit-o. Îl vedeam notând din când în când câte ceva în foile sale.

Când a ieșit el pe ușă, am sărit și eu de pe scaun, propulsat puternic de un resort nevăzut. L-am ajuns pe coridor. S-a oprit, mi-a întins manuscrisele, m-a privit binevoitor și mi-a spus:

,,-E interesant, tinere! Chiar mi-am notat unele expresii. Nu e rău să continui. Dacă tovarășul Ceaușescu ar citi poeziile dumneatale, i-ar place. Oricum, dacă vreo editură îmi va solicita un referat la ele, să știi că-l voi scrie!”

Dincolo de euforia momentului, am analizat pe-ncetul vorbele lui Șerban Cioculescu și am înțeles că ironia ce-l caracteriza în scris nu-l părăsise nici în acea clipă. Cu toate acestea am continuat să-i citesc articolele din presă cu același interes și respect. Mai târziu mi-a recenzat cartea cu George Călinescu în ,,Flacăra”. Se strecuraseră în recenzia lui niște erori, probabil datorită unei lecturi prea grăbite. Am scris un răspuns, pe care nu mi l-a publicat revista respectivă ca drept la replică.

Un profesor al meu mi-a sus: ,,- Să nu fii mâhnit de asta! Bucură-te că despre o carte a ta a scris Șerban Cioculescu și a scris frumos. El nu scrie la întâmplare!”

Vă mulțumesc, maestre![1]