LUI EMINESCU
Tot mai citesc măiastra-ți carte,
Deși ți-o știu pe dinafară:
Parcă urmând șirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,
Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseți,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieți…
Și te-nțeleg – te simt aproape:
Cu-aceeași suferință-n față,
Cu ochi gânditori și galeși,
Sătul de trudnica-ți viață.
A, nu mă mir că ți se dete
O zodie atât de tristă,
Că, zbuciumul de-atâtea patimi,
Râvnești pe cei ce nu există.
Și că potop de negre gânduri
Se strâng și ți se zbat sub frunte:
Pe veci întunecații nouri
Sunt frații vârfului de munte!
O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,
Nu te-ar fi ars – zvâcnindu-ți tâmpla
Din flăcările năbușite,
Ce-ți luminau ale gândirii
Împărății nețărmurite,
Și de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Și răzvrătitului tău gând!
Și cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n care lumea
Ursită-i pururea să-noate!
Dar ți-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci și strâmbe
Și tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.
Să plângi tu plânsu tuturora…
Din zbuciumul eternei fapte
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăți din inima ta rupte…
S-aprinzi în bolta vremii aștri
Din zborul tristului tău gând…
Văpaie! … Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?
Trimite Ioan Miclău-Gepianu
Bibliografie:
Dela arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu!
CRINGILA, N.S.W
by