AMINTIRI CU MESTECENI

Motto: „…fiindcă unde nu-i poveste/ lume nu-i și om nu este…!” (Adrian Păunescu)

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti…a fost o toamnă de miere, aur și lumină. Și un ținut cu piscuri semețe îmbrățișate de obcine molcome, cu primăveri repezi și Sara pe deal, cu viața aspră și oamenii blânzi, cu țipătul vieții izbucnit din verdele ierbii și plânsetul ultim jelit din recele goarnelor, cu ierni geroase și credință fierbinte. I se spunea Țara de Sus. Sau Bucovina. Sau Țara de fagi. Sau Arboroasa. Sau Ținutul mânăstirilor…
***
Parcarea de lângă mânăstirea Voroneț era goală. Brumar cel neguros așternuse liniștea și pustiul peste toată firea. Afară era frig și calm, nu se zărea țipenie de om, doar fumurile caselor și mirosul de frunze arse mai dădeau semn de viață pe pământ. Radu mă ținea strâns de mână, era emoționat, urma să vizităm mânăstirea. Își dorise mult să venim aici, să o revedem, ca pe o re-întoarcere la începuturi.
De nicăieri apăru dintr-o dată un câine, venise din depărtare, alerga fericit, ca și cum ar fi văzut pe cineva drag.
„ – Hai la tata, hai vino, băiatu’ tatii! vino aici…!” Câinele se gudura vioi pe lângă el, îi lingea mâna, sărea, scheuna ușor, se lăsa mângâiat pe cap…bucuria îi cuprinsese deopotrivă, om și câine.
„- Hai să-i căutăm ceva de mâncare!”… mi-a șoptit cu vocea gâtuită de emoție, în timp ce-l mângâia pe prietenul patruped. Grea misiune, mi-am zis în sinea mea, să găsim ceva de mâncare pentru un câine, în pustiul ăsta înfrigurat și pandemic, unde puținele restaurante erau închise, iar magazinele…ce să mai vorbim?!
Însă pe Radu, cu sufletul lui de copil mare, îl dureau toate rănile lumii ăsteia, imperfect de frumoasă. Îi plăceau primele zăpezi, și amintirea copilăriei în care salcia se transforma în fluier, iar bănuții de la colind în acadele ori zahăr candel. De-a lungul timpului, l-am simțit nu o dată lăcrimând la vederea unor animăluțe chinuite, ori a unor bătrâni fără adăpost. Și știam că zilele trecute se împliniseră niște ani de la plecarea într-o lume mai bună a lui Fredi, unicul său prieten adevărat. Și că-l visase alergând fericit, cu urechile fâlfâindu-i în vânt, ca-n vremurile când era aici, pe Pământ.
Așa că am ciocănit la ușa primului restaurant (închis, de bună seamă!) și după stăruințe și rugăminți, am obținut contra unei sume simbolice, o pungă plină cu tacâmuri de pui fierte. Am lăsat câinele să-și savureze ospățul pantagruelic, iar noi am purces în curtea Capelei Sixtine din Estul Europei, așa cum îi spun străinii Voronețului.
În felul în care arată acum, locul e splendid și tragic simultan: respiră măreție și însingurare, absolut și încremenire, sfințenie și pustiu. Pandemia a îndepărtat turiștii, la poartă biletele sunt date de angajatul firmei de pază (pasămite pe principiul mirean al cumulului de funcții și din rațiuni de economie), nu de măicuțe, precum odinioară.
Nepăsarea timpului și delăsarea oamenilor transformă puțin câte puțin Albastrul de Voroneț în Cenușiul Indiferenței, îmi spun privind pictura exterioară, care ar avea grabnică nevoie de o restaurare. Judecata de APOI mi se ivește dintr-o dată înaintea ochilor, și-mi sugerează purgatoriul de ACUM în care se află omenirea în pandemie.
În lăuntrul mânăstirii, culoarul de trecere este separat pe mijloc cu stâlpișori pe care e prinsă panglică tricoloră, pentru a se crea două căi de acces, una de intrare și alta de ieșire. De deasupra zidurilor pictate cu albastru de Voroneț, Albastrul cel mare din Cer intră prin ferestrele zidite în firide, sub forma razelor de lumină, și zugrăvește cu senin întreg interiorul mânăstirii.
După câteva minute de liniștire lăuntrică am ieșit din mânăstire și ne-am întors la zgomotul social cel de toate zilele.
Afară fremătau nerăbdători o mulțime de mesteceni care luminau și argintau ziua mohorâtă de toamnă târzie, făcând-o pur și simplu fermecătoare. În lăuntru, în inimă, purtam mulțumirea că bucurasem sufletul unui om care-și dorise să revadă o mânăstire, și care hrănise un animăluț, în amintirea singurului său câine ce-i fusese tovarăș credincios, până în ultima clipă a vieții sale pământene.
***
” – Mergeți mai întâi de vă-nchinați…!” se-aude vocea blândă a măicuței de la intrarea în mânăstire, unde ne-am oprit să cumpărăm bilete. Asta chiar m-a surprins, fiind știut că taxa, ca orice taxă, se plătește mai ‘nainte de orice, iar faptul că suntem îndrumați mai întâi la închinăciune și mai apoi la dat bani, e o noutate care mă face să cred că s-au mai schimbat prioritățile pe-aici.
Suntem la Mânăstirea Humor de astă dată. Și tot la întâlnire cu amintirile…!
Însă în jurul nostru e pustiu…nu mai regăsesc nimic din freamătul de dinainte, nimic din furnicarul de localnici ce vindeau produse tradiționale, nimic din strălucirea și bogăția meselor încărcate cu scoarțe țărănești, covoare lucrate manual, cămăși populare și cergi bucovinene. Nimic!
Doar vântul mai suflă alene prin frunzișul mestecenilor și-mi amintește șoapte de odinioară, râsete, exclamații de admirație pentru lucrurile expuse… văd un bărbat ce vrea să cumpere un covor pentru că urmează să se mute în septembrie în casă nouă cu iubita lui…mai încolo se-aude o voce de femeie care vrea ștergare albe ca spuma laptelui, să le pună la icoane și să ducă vreo două și fetei, în țară străină ca să nu-și uite neamul cel românesc… dar nu, a fost doar o părere…doar voci aduse de vânt, un flash de memorie din vremi trecute!
Brusc și dureros mă aduc înapoi în realitate niște mâțe care traversează parcarea pustie miorlăind de mama focului (de foame, probabil). Și vreo două chioșcuri cenușii și adormite care deschid leneș câte-un ochi, lăsând să se întrevadă câteva mărfuri obișnuite, din acelea ce se comercializează peste tot.
Și îngân instinctiv versurile cântecului lui Leșe „nu-i lumină nicări… „…!
Mânăstirea Humor are aceeași măreție seducătoare de totdeauna. Chiar dacă intemperiile și-au mai făcut de cap de-a lungul timpului, Roșul de Humor păstrează un farmec neștirbit și dă unicitate și unitate picturii murale. Căci trebuie să știți: Roșul de Humor alături de Albastrul de Voroneț și de Verdele de Arbore, sunt culorile care și-au pus amprenta definitiv în pictura bisericească din Bucovina.
În curte o măicuță adună frunzele uscate, că doar cărarea ce duce spre casa Domnului trebuie (cum altfel…?!) să strălucească de curățenie. Aleea e străjuită pe toată lungimea de stâlpișori, iar pe ei este prinsă panglică tricoloră.
Din loc în loc este agățată câte-o sticluță cu dezinfectant, legată tot cu tricolor. Și simt un nod de lacrimi în gât la gândul că, împotriva unui virus venit de-aiurea, ne apărăm cu tricolorul românesc și cu dezinfectant tot așa.
***
În ziua următoare ne îndreptăm către Putna. ” Ridică-te, Ștefane și vezi-ți fiii…” șoptesc emoționată versul lui Adrian Păunescu, mai potrivit ca niciodată, în vreme ce pășim cu capul plecat, pe sub poarta mare, cu Stema Moldovei deasupra. Nici aici vizitatorii nu dau năvală. Ceva mai încolo, un pâlc de mesteceni veghează la armonia și liniștea locului.
Mergem la întâlnire cu istoria, în Ierusalimul neamului românesc – așa cum numește Mihai Eminescu mânăstirea Putna. Afară e liniște deplină, suntem singuri, pășim încet pe alee.
Prin minte îmi trece un gând năstrușnic, și anume acela că nu mi s-ar părea deloc ieșit din comun ca din clipă-n clipă să apară Domnitorul, așa cum îl știm din manuale…iar noi, rătăcitori pe urme de istorie, să-i cădem la picioare, strigând „- Doamne a toată Moldova…!”
Locul are forță. Chiar dacă am mai fost anul trecut aici, e copleșitor să vedem din nou atâta măreție, strălucire, spiritualitate, istorie și cultură, adunate într-un singur loc. De Putna se leagă numele lui Eminescu, la Putna au răsunat pentru prima dată acordurile Baladei lui Ciprian Porumbescu, aici a strigat chiar el: „Tată, am cântat în fața Daciei întregi!” Ștefan însuși doarme somnul de veci aici, în mânăstire.
Cum să nu-ți îngenunche sufletul, cum să nu te simți strivit de istorie aici, la Putna…?!?
Nu departe de noi zăresc Muzeul mânăstirii, de unde cu ceva timp în urmă am cumpărat tot felul de odoare și miniaturi ale mânăstirii. Inima îmi bate mai tare la vederea muzeului, pe ale cărui trepte cineva îmi șoptise cândva cuvinte frumoase de dragoste, degrabă uitate.
Am plecat de la Putna pe la douăsprezece ale amiezii. Când să ieșim pe poartă, am înmărmurit, clopotele băteau într-un fel în care n-am mai auzit niciodată: lung și scurt, pe sonorități grave alternate cu acute, parcă vorbind unele cu altele, a rugă și nădejde, a grijă și implorare….!
Preț de două minute încheiate, am simțit aerul vibrând în jur, aproape fizic, aproape paroxistic. Preț de-o bătaie de inimă am simțit cum dangătul clopotelor umple timpul cu un rost anume. Rostul credinței.
Călugării cu care am stat de vorbă ne-au spus că de la începutul pandemiei, în fiecare zi la ceasul amiezii, clopotele bat în acest fel, pentru Țară și poporul român, aflate acum în momente de cumpănă, din cauza pandemiei de coronavirus.
Am plecat într-un târziu, pășind cu sfială, fără să mai pot rosti vreun cuvânt, simțind că-s doar o emoție umblătoare și-atât.
***
Era soare când am ajuns la mânăstirea Sucevița. Nu mai fusesem pe-acolo de ani buni, și fremătam de nerăbdarea de-a revedea lăcașul pe care un pictor francez al cărui nume îmi scapă acum, l-a numit atât de sugestiv „testamentul artei vechi moldovenești „.
„Intrați pe poarta cea strâmtă…pentru că strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață”, îmi amintesc parabola din Evanghelia după Matei. Și într-adevăr, strâmtă este poarta mânăstirii pe care intrăm și noi, în căutare de sine și în căutarea amintirii din care vom fi venind. Și de-o frumusețe unică este aleea care duce către mânăstire, păzită cu strășnicie de brazi ‘nalți până-n ceruri, așa cum îi șade bine unei cetăți fortificate. Pe pajiștea de lângă mânăstire își face loc o turmă de mioare, una câte una, călcând alene pe decindea timpului, în paradigmă mioritică.
Am stat preț de câteva minute în liniștea binefăcătoare din lăuntrul mânăstirii. Drumul de întoarcere către Gura Humorului l-am făcut prin Pasul Ciumârna, căruia i se mai spune și Pasul Palma, de la monumentul ridicat în amintirea echipelor de drumari care, venind din direcții opuse, au terminat lucrările de construcție a șoselei și întâlnindu-se aici, au bătut palma de bucuria lucrului bine făcut. Monumentul este imens, și reprezintă o palmă a cărei încheietură este înconjurată de un drum. Și-mi spun că odinioară, munca era respectată…
***
” – Să trăiți cu sănătate multă! ” ne răspunde bărbatul pe care l-am salutat, la intrarea în parcul central din Vatra Dornei. Asemenea urare…numai în Bucovina poți să auzi…numai oamenii aceștia calzi și buni și blânzi îți pot ura din suflet ceva atât de frumos!
Orașul ăsta are ceva special și chemător, altfel nu se explică de ce, de fiecare dată când venim în Bucovina, batem drumul până aici numai ca să-l vedem. Ne oprim ca de obicei pe podul pe sub care Bistrița aurie curge cu iuțeală.
În depărtare se văd crestele munților acoperite de neaua care s-a grăbit și de data asta, în jurul nostru sunt puzderie de porumbei, prietenoși și ei, ca și oamenii locului. Pe râu plutesc calm zeci de rațe și gâște. Vegetația roșietic – gălbuie – maronie, albul de pe crestele munților, verdele brazilor, bătaia de aripă a hulubilor, curgerea apei, liniștea firii, creează o magie a locului, un fel de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Ajungem în vestitul parc cunoscut ca „parcul veverițelor”, pe care năzurosul Brumar l-a îmbrăcat în culori de poveste. Intrăm în biserica din parc, cu recunoștință, și stăm preț de câteva minute, față către față și inimă către inimă cu Mântuitorul, în liniștea caldă a Iubirii. La plecare cumpăr un calendar ortodox, cu bucuria că-l voi avea lângă suflet tot anul care vine.
Afară e frig, e-așa de frig încât ni se văd aburii calzi ai respirației când vorbim. Numai veverițele nu se zăresc nicăieri, adăpostite fără doar și poate în scorburile copacilor. Din loc în loc sunt agățate de brazi căsuțe pentru păsărele, pasămite așteptând din clipă în clipă să vină Baba Dochia să-și scuture cojoacele cele multe.
Am plecat acasă după periplul de câteva zile printre obcine cu mânăstiri și amintiri, purtând în suflet imaginea mestecenilor care ne însoțiseră în toate clipele călătoriei, luminând totul cu trunchiurile de argint, și încălzindu-ne inima cu frunzișul lor galben rupt din soare. Mestecenii din Țara de Fagi…
***
În loc de epilog
„Dă, Doamne, noroc la cei mulți,
Se roagă mioara cea blândă,
Piciorul de plai e desculț,
Și gura de rai e flămândă.”

Jurist Roxelana Radu
Membru UZPR
2020 Undrea

by

Referinţă Bibliografică

Amintiri cu mesteceni/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 aprilie 2021