Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Angelica MANOLE: TAINA SCRISULUI (134) – LUMINA ECOURILOR INTERIOARE

Angelica MANOLE: TAINA SCRISULUI (134) – LUMINA ECOURILOR INTERIOARE

Sufletul nostru cântă în mii de culori… Sufletul nostru de copil tremură la atingerea unei mângâieri, cum vibrează a cântec vioara veche a unui lăutar bătrân. Din ochii limpezi ca izvoarele munților țâșnesc lumini și umbre, susur de valuri și adieri de vânt.

 

Toate acestea vin spre noi ca niște ecouri ciudate, cu flori de mai prinse-n păr. Ecourile munților ce ne cheamă spre nemurire, ecoul cântecului necântat, ecoul dorului nerostit și dureros de neînțeles. Din adâncul sufletului de copil au țâșnit spre libertate ecouri de cuvinte potrivite, de visuri înmugurite pe creanga zării și fiind gata să se desprindă la prima sărutare a cunoașterii și înțelegerii.

 

Eram copil și am prins ecourile nevăzute pe care le-am auzit cu ochii minții și le-am înțeles cu inima mea rănită din dragoste de necunoscut. Întâi a venit ecoul, apoi au venit cuvintele! Și le-am însăilat stângaci pe hârtie, într-un jurnal ascuns de ochii curioșilor, pitit prin colțuri să nu fie găsit de cei ai casei. De cum am prins a lega buche de buche, am citit tot ce mi-a căzut în mână, în general clasicii ruși, care umpleau biblioteca școlii micuțe din cătunul meu, unde învățau toate cele patru clase primare, ca într-o cunoscută descriere a „Domnului Trandafir”, al lui Sadoveanu.

 

Prima carte a fost „Gulia Koroliova”, a cărei eroină a luptat și și-a sacrificat viața în lupta împotriva nemților. În naivitatea mea îmi doream un astfel de destin, pentru a arăta lumii întregi ce inimă de viteaz bate în pieptul meu de copil simplu de la țară. Apoi, cărțile s-au adunat pe prispa sufletului rafturi, rafturi. Și cuvintele se adunau nerostite, pentru că multora nu le ghiceam înțelesul.

 

Și, într-o zi, s-au auzit ecouri îndepărtate, care treptat s-au tot apropiat și s-au lăsat percepute. Nu era ecoul vântului care șuiera pe la streașina casei, nu era ecoul primăverii care arunca cu pumnii plini de flori spre fereastra sufletului meu. Nici ecoul toamnei, ce-și număra frunzele în clepsidra timpului. Era ecoul interior al gândului nerostit, care își găsea încet-încet locul pe albul hârtiei. De fapt, era adolescența, care scria cu picături de cuvinte, într-un curcubeu de culori pe bolta inimii. Atunci am scris scrisori de dragoste pentru colegele de liceu. Îndrăgostiții care le primeau au fost primii mei critici literari, fără să știe că eram o anonimă, care cunoștea lumea fără să o deslușească întru totul.

 

Apoi, am devenit dăscăliță și mi-am apropiat copiii spunându-le povești. Ieșeam cu ei în curtea plină de vârtejul frunzelor tomnatice, ne încălzeam la soarele blând, care ne mângâia pe creștet și spuneam povești. Când s-au terminat poveștile cunoscute, am inventat noi și noi narațiuni cu acțiuni și eroi dintre cele mai năstrușnice. Fără să le pun pe hârtie, le-am ținut minte. Erau în lădița de zestre a sufletului meu.

 

Și erau anii aceia fără televizor, fără lumină electrică. Aveam doar un aparat de radio cu baterii, care îmi aducea știrile din lume, acolo, la capăt de țară, unde lumina mințile prichindeilor adunați de pe ulița satului. Darul cel mai mare erau cărțile. Acolo descopeream lucruri frumoase, cu o încântare a sufletului ce simțea orice tresărire colorată cu minuni ce se întâmplau numai în povești. Îmi era drag Ionel Teodoreanu pentru metaforele lui, am mers pe „Ulița copilăriei” și am dansat la „Bal mascat”, iar Olguța a devenit eroina mea specială. Apoi am descoperit poezia lui Nichita Stănescu și m-am minunat de bogăția sufletului omenesc. Am îndrăgit taina poeziei lui și am început să înțeleg faptul că „limba română este patria mea”.

 

Timpul a trecut și am aruncat jurnalele pe care le-am scris, fără să-mi dau seama că mă rupeam în bucățele sclipiri de gânduri. Iar poștașul nu mai ducea de mult timp scrisori de dragoste, iar eu scriam episodic, pe foi rupte din caiet, pe șervețele, pe margini de ziar, rime, gânduri, cuvinte nerostite. Nu știam cât sunt de valoroase și nici nu îndrăzneam a crede că cineva le va aprecia vreodată.

 

Când am văzut în manuale textele greoaie, cu înțelesuri întortocheate pentru învățăceii mei, am alcătuit o mică, dar atractivă culegere cu povestioare hazlii, create de mine, a căror acțiune se petrecea „în lumea celor care nu cuvântă. Așa au apărut volume: „Întamplări în camera buburuzei” și „Doi iezi cucuieți”, editura  „Sfera”, Barlad, 2010, volume foarte appreciate de inspectorul de limba romană de la acea dată. Elevii și copiii mei mi-au fost cititori și critici literari. Iar când părinții lor au fost încântați de fiii și fiicele care citeau cu drag, mi-am dat seama că a meritat să scriu, iar acest lucru era o invitație pentru a continuă, sperând în împlinirea unui vis. Prinzând curaj, am scris povești cu eroi din istoria țării, aflați la vârsta copilăriei, pentru a veni în ajutorul lecțiilor de istorie, care par grele și de neînțeles. Astfel am predat istoria ca pe o poveste frumoasă și adevărată a neamului românesc. Volumul de povestiri istorice „Pași de copil prin istorie”, 2010, editura „Sfera”, Barlad, a fost lansat la Biblioteca județeană  „Nicolae Milescu Spătarul”, Vaslui.

 

Crezând în mine și în frumusețea textelor care prindeau viață sub penița magică, am trimis povestioare la revista pentru copii „Doxi” (2005, 2006, 2007), la diferite publicații didactice și pedagogice, primind premii și aprecieri, pentru că tot ce am scris, am scris pentru copii și a atins coarda sufletului lor. Revista „Interferențe didactice”, Bacău, mi-a publicat poezii și eseuri, primind premii în anul  2006, 2008 și 2010. La Concursul  interjudețean de artă „Povestea mărțișorului”, Slatina, 2009, am obținut premiul II, iar la  Concursul „Mărțișorul, simbol al primăverii”, Călărași, 2009, tot premiul II. În anul 2011, la Bârlad, am obținut premiul al III-lea. Atunci am prins și mai mult drag de scris și m-am întors și mai mult în lumea misterioasă a copilăriei, mai ales că în viața mea au apărut nepoții. A fost momentul când am văzut muguri de lumină, care zâmbeau prin ochii lor viitorului cocoțat pe creanga zilei de mâine. Și am lăsat roua sufletului să se  transforme în fluturi jucăuși de gânduri, metafore și epitete măiastre. Picur cu picur am adunat în cupa cărților povești pentru copii, iar cunoscătorii au sorbit înțelepciune și nectar din ele. La Concursul Național „Ion Creangă” – creatie literară, povești, 2011, am obținut mențiune cu povestea „Povestea crengii de aur”, poveste publicată în volumul „Povești de la Bojdeucă” (2012).

 

M-am transformat în „Bunica, hoață de povești”, volum publicat la editura „Pim”, Iași, 2018 și în poveștile mele nu l-am mai pus pe lup să mănânce iezii, zmeii nu se mai băteau cu Feții-Frumoși în paloșe și buzdugane. Poveștile mele sunt despre copii normali, care plâng, fac năzdravanii, au genunchii zdreliți, dar învață câte ceva din pățania lor. Poveștile mele sunt despre animale care se joacă, fac boacăne, dar merită iubite. Pentru că am înțeles dorințele copiilor, ascultându-i pe nepoții mei, care nu mai voiau povești cu violență sau întâmplări tragice.

 

Am cochetat și publicat online și poeme cu rimă. Pentru multe din ceea ce am scris am primit aprecieri și încurajări, care mi-a dat „(a)vânt la pupă” pentru a continua să scriu. Mulțumesc celor care sunt alături de mine, mă citesc, mă susțin și se bucură de roadele muncii mele: Grigoraș Vasilica (poet), Olaru Nastica (profesor învățămantul primar, director de gimnaziu), Octavian Gălățianu (artist), Dumitru Grui (poet), Spiridon Livia (profesor de istorie), Viky Toma (poet), Grijincu Olga (bibliotecar) și multi, mulți alții.

 

Nu sunt scriitor și nici poet, ci doar un învățător care s-a apropiat altfel de copiii săi, ascultându-și ecourile copilăriei de altădată, dar și ecoul copilăriei de astăzi, adăugând cu răbdare ecourile maturizării în timp prin lectură continuă și scris. Sunt umilul căutător de frumos; litera tipărită este încă un țel neatins pentru mine. Scriu mai mult pe pagini virtuale, pentru că oamenii s-au dezobișnuit de a mai ține o carte în mână, pentru a-i simți mirosul de pădure și de fragi copți.

 

Aș vrea ca tot ce am strâns ca pe-o comoară neștiută decât de câțiva cititori internauți, să așez într-o carte, sau două, cărți de suflet, pentru suflet cu multe povești și poezii. Pentru că lumea copilăriei are nevoie de povești și de lirism, de frumos. Atâta timp cât se vor naște copii și vor trăi bunicii, poveștile nu vor pieri. Și atâta timp cât sufletul ne este tânăr, nu va dispărea iubirea și exprimarea sentimentelor. Astfel avem speranța că lumea va fi mai bună și curată. Și vom visa frumos. Visurile nu ni le poate lua nimeni, cu dimpotrivă ne dau speranță!

————————-

Angelica MANOLE

21 septembrie 2021

Vaslui

Facebooktwitterby feather