Cuvinte cernite coborâte-n doliu ! Îmi plânge inima, mi-e sufletul împietrit. Am pierdut cel mai apropiat, înalt spirit, exemplu de omenie, profesionalism, unicul meu sprijin moral, spiritual, sincer și dedicat prieten. Jurist, fost redactor șef ziarul Curierul zilei, Pitești, de o inteligenţă sclipitoare, îşi potolea setea de cunoaştere prin lectură. Azi, cea mai tristă zi. Cuvintele, și așa puține, au amuțit.
Anișoara Ștefan, Dumnezeu să te odihnească în pace, să  te țină la dreapta Sa. 

„În viaţă dăm examene. Dacă ne-am biruit patimile, dacă am dorit iubirea, dacă am urît răul, dacă ne-am cunoscut pe noi înşine, dacă L-am întîlnit pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul, ţinta, sensul vieţii. Am trecut examenele, sîntem cîştigători. Simţim mireasma veşniciei. Nu ne temem de moarte. Nu ni se pare obositoare viaţa. Ne pocăim. Nădăjduim. Ne bucurăm“, este un simplu citat care ar descrie în cîteva cuvinte un om deosebit, care nu se temea de moarte şi considera că viaţa este o pregătire pentru Marea Trecere.
Anișoara Ștefan
                                                                                                                                                                  

De Crăciunul ăsta, eutanasiaţi-ne!   „Cine n-are bătrîni să-i cumpere!“, aşa grăieşte o vorbă de duh din popor… Şi mare adevăr stă cuprins în aceste cîteva cuvinte! Fiindcă, vedeţi voi, au fost vremuri cînd se ştia şi era unanim acceptat că înţelepciunea într-o minte coaptă stă şi că ea nu vine decît odată cu înaintarea în vîrstă. Demult, în vremuri ce par astăzi imemoriale, cine se afla la ananghie şi avea nevoie de un sfat căuta un om cu tîmplele albite de viaţă şi-i cerea ajutorul. Ba mai mult, îi mulţumea pentru povaţă şi, punînd-o în aplicare, reuşea să se salte din necaz. Pe vremea cînd existau oameni pe pămînt, bătrînii însemnau aur curat pentru familie, pentru neam şi pentru co­munitate. Erau poftiţi în capul mesei, binecuvîntau bucatele şi adunarea, iar vorbele lor, ce curgeau ca mărgăritarele de pe buze, erau slovă de lege pentru cei tineri, care se înclinau înaintea senectuţii şi îi dădeau respectul cuvenit. Nimeni nu îndrăznea să treacă pe dinaintea unui bătrîn şi nici să se sumeţească în faţa acestuia, fiind­­că toţi cunoşteau Legea şi respectau treptele lăsate de Dumnezeu. Şi de aceea lucrurile mergeau bine în familie, în ţară şi în lume. Dar timpul şi-a prefirat nisipul în clepsidra acestei planete şi, uşor-uşor, fără băgare de seamă, omenirea şi-a schimbat firea şi năravul. Dacă te uiţi în gura celor ce mai nou s-au intitulat habarnist „generaţia Facebook“, afli că numai ei au dreptul şi legitimitatea să existe în cărţile vieţii. Le ştiu pe toate, măcar că nu au aplecare spre învăţătură, le-au văzut pe toate, deşi numărul anilor adunaţi le este cît glezna de furnică, sînt atotsuficienţi şi – pardon de expresie! – omniscienţi. Ce le mai trebuie lor, deci, bătrînii la uşa societăţii?! Şi nu doar că nu le trebuie, ci îi şi incomodează, vezi bine. Fiindcă tinerii Facebook nu au nevoie să le spună ci­ne­va cînd calcă strîmb. Lor nu le pasă de reguli, de bun-simţ şi de morală. Ce expresie idioată mai e şi asta „A-i crăpa cuiva obrazul de ruşine“? Şi-apoi ce e aia ruşine? O limitare a manifestării desigur, un ana­­­­cronism pentru aceste vremuri în care sloganul călăuzitor este „Fără limite şi bariere!“. Aşa că ferească sfîntul să le faci vreo observaţie ori să vrei să le arăţi pe unde este calea, că te porcăiesc de nu te vezi! Nu cumva să le spui că e ruşine să umbli despuiat în public, că nu e bine să-ţi treci nopţile în speluncile de se cheamă cluburi, în dezmăţ şi cu droguri, să nu le faci nici o observaţie şi să nu le zici nici dă-te mai încolo, că te-au şi spurcat cu lăturile gurii, de nu te mai spală nici apa Iordanului! Pentru feisbucişti, la 40 de ani eşti bătrîn, la 50 eşti boşorog, iar la 60 nu reprezinţi decît un pumn de moaşte umblătoare! „Ce ştiţi voi?“, ţi se spune. „Lumea progresează. Sînteţi demodaţi! Sînteţi anacronici! Sînteţi expiraţi! Daţi-vă la o parte! Voi v-aţi trăit traiul şi v-aţi mîncat mălaiul. Acum e rîndul nostru să trăim. Feriţi-vă din cale!“. Aşa e, feriţi-vă, dacă nu vreţi să fiţi jigniţi, înjuraţi, dispreţuiţi, călcaţi în picioare sufleteşte, iar uneori şi trupeşte! Nu le mai trebuie de la voi decît banii, mulţi ori puţini, pe care vi-i pot stoarce, că de altceva oricum nu mai sînteţi buni. De-aţi închide odată ochii ăia critici şi lăcrimoşi, care plîng pentru ei! Chiar nu înţelegeţi că şi suportabilitatea tinerilor are o limită? Eu una înţeleg şi mă identific cu ceata bătrînilor care încă fac umbră pămîntului, vinovată simţindu-mă că le consum oxigenul şi aşa puţin al planetei. Şi-a­tunci ştiţi ce? Vă accept dispreţul suveran, dar călcaţi-vă pe inimă şi ascultaţi măcar o clipă ce vă propun în numele tuturor boşorogilor din lume: intraţi pe Facebook şi, într-un efort heirupisto-iohanist, votaţi în unanimitate ca, de Crăciunul acesta, să se dea o lege prin care să fim eutanasiaţi! Şi vă promit că ne vom aşeza cuminţi la coadă, aşteptînd să murim, în frunte cu chiar Atotputernicul, care dintre noi toţi este cel mai bătrîn de zile. Oricum, vă mulţumim! Anişoara Ştefan