CASTELUL DE PE IBRU

(Poem epic de EUGEN DORCESCU)

Cântec din străfundurile amintirii

Volumul Castelul de pe Ibru. Poem epic, semnat de Eugen Dorcescu și apărut la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2025, se înscrie în seria ineditelor construcții poetice ale autorului, ilustrând o maturitate artistică, o fantezie creatoare și o rigoare a expresiei rar întâlnite în poezia epică de azi. Castelul de pe Ibru se prezintă ca un poem epic al interiorității și al transcendenței, în care descrierea, reflecția și memoria se împletesc într-o arhitectură de mare densitate spirituală.

Departe de a fi doar o narațiune spectaculoasă, plină de surprize, Castelul de pe Ibru propune o reestimare a naturii ființei. În poemul extrem de concentrat, fiecare secvență pare a fi o treaptă spre decriptarea sensului ultim: iluzia existenței într-o continuă luptă cu imposibilul.

Coperta I – Remus Irimescu, Fără titlu (2 011), bronz – funcționează ca un prag simbolic. Sculptura, masivă și austeră, cu o geometrie concentrată și un centru luminos abia sugerat, evocă simultan fortăreața, altarul și relicvariul. Este o formă robustă, o imagine a duratei, care anticipează perfect universul poemului: un „castel” nu atât reperabil geografic, cât ontologic, ridicat la confluența dintre istorie și artă.

Poemul propune explorarea poetică a statutului ființei poetice. Maestrul Eugen Dorcescu concepe o narațiune simbolică, în care evenimentele sunt interiorizate, iar tensiunea dramatică se mută din exterior în conștiință. Vocea poetică, gravă și meditativă, devine expresia unei confruntări continue cu timpul, cu memoria, cu visul, dar și cu limitele condiției umane.

Dimensiunea temporală joacă un rol esențial: trecutul și prezentul se suprapun, iar istoria apare nu ca succesiune de fapte, ci ca un sediment interior. Castelul simbolizează rezistența unei „arhitecturi a visului”, cât și asumarea unui statut social superior. Este un loc al responsabilității spirituale, în care ființa este chemată să se (re)definească.

Coperta a IV-a adaugă o notă de intimitate și de echilibru afectiv în această construcție artistică. Poemul Aniversare, dedicat Mirelei-Ioana, soției Poetului, prezintă alternativa iubirii ca formă de continuitate dincolo de spațiu și timp. Versurile, de o simplitate limpede și profundă, afirmă unitatea ființei, subliniată prin intermediul adverbelor nehotărâte: „Oriunde-am fi. Oricum am fi. Oricând.” Fotografia autorului, integrată discret în ansamblu, are rol confesiv, marcând legătura dintre vocea poetică și biografie. Astfel, coperta din urmă completează gravitatea desfășurării epice cu iubirea ce iese din toate coordonatele fizice, oferind cheia umană și afectivă pentru lectura întregului volum.

În ansamblu, Castelul de pe Ibru este o construcție axiologică subtilă și o mărturie despre puterea cuvântului: de a conserva, de a revela, și, în același timp, de a ambiguiza, de a face posibile mai multe percepții.

Cântul I îndeplinește rolul clasic al invocației și al situării spațio-temporale. Poetul reconfigurează coordonatele subiectului într-o cheie modernă, reflexivă. Formula inaugurală – „Precum erau, pe vremuri, castelani” – trimite deliberat la oralitatea cronicărească și la tonul narativ tradițional, însă, în următorul vers, această distanță temporală este relativizată și tonalitatea schimbată: „Și, poate, și-azi se-ntâmplă să mai fie”. Poetul anulează ruptura dintre trecut și prezent, sugerând continuitatea mitului în conștiință și spirit.

Universul epic câștigă în verosimilitate prin menționarea unor toponime și hidronime reale (Arcani, Ibru, Jaleș, Stroiești, Sohodol, Caranii). Discursul poetic este ancorat într-un spațiu recognoscibil, dar acesta dobândește un halou simbolic, prin epitete inedite: „brumă viorie”, „râu năpădit de flori”, „cavaleri rătăcitori”. Realul este absorbit într-o geografie a memoriei și a viziunii, locurile sunt noduri de sens. Castelul este o construcție magică, un centru de iradiere mitică.

Figura centrală, Don Arcan, este introdusă cu gravitatea cu care naratorii se referă la un personaj legendar, dar și cu discreția cu care se prefigurează un simbol. Numele însuși sugerează arcanul, taina, ceea ce este ascuns și protejat. Castelanul este stăpânul unui domeniu, gardian al unui univers interior, guvernează conform unei legislații personalizate – înconjurat de oameni și de pisici deopotrivă de dragi.

Prezența „făpturilor plurivalente și discrete” lasă să se întrevadă dimensiunea metafizică a poemului. Aceste siluete cețoase reprezintă manifestări ale conștiinței, ale memoriei, ale forțelor obscure care generează o existență imaginativă. Ele „priveghează” activitatea din castel, în acord cu tema centrală a volumului: responsabilitatea de a fi, de a dăinui și de a da mărturie.

Din punct de vedere prozodic, versul este amplu, cu rimă clasică și ritm domol, ceea ce conferă textului muzicalitate și solemnitate. Poetul caută să nu zorească narațiunea. El o așază, o întemeiază, asemenea unui zid de fundație în Cântul I, unde se stabilesc locul, timpul și… vocea inconfundabilă a naratorului-Poet.

Astfel, Castelul de pe Ibru începe cu o chemare în interiorul unui mit personal, în care se întâlnesc istoria, geografia și metafizica cu poezia.

În a doua secvență a Cântului I, universul castelului se revelează pe deplin ca spațiu edenic și artistic deopotrivă. Afirmația „Lucrări de Remus, sculptorul de geniu” este o trimitere explicită la Remus Irimescu, autorul sculpturii de pe coperta I, ce reprezintă o integrare organică a artei plastice în avanpostul poemului. Sculpturile capătă „dreptul lor sublim la existență”, devenind prezențe legitime într-un paradis al formei estetice și al spiritului artistic. Castelul este locuit de oameni și animale de companie, dar, în egală măsură, este locuit și de artă – una dintre cele mai pregnante forme de viață.

Constatarea „E-un paradis acest tărâm” conturează un eden al Poetului, ale cărui aspecte definitorii sunt disciplina, morala, măsura, armonia. Chiar la „porțile edenului” apare un personaj surprinzător prin delicatețea și fragilitatea lui: prințul Miciu, motănelul-cavaler. Alegerea acestui personaj marchează unul dintre cele mai rafinate planuri ale poemului: gravitatea face loc tandreții, fără a-și pierde solemnitatea.

Miciu este construit ca un cavaler etic. Retras, visător, cu „rasă subțire”, el întruchipează noblețea purității și a inocenței morale. Poetul insistă asupra unui cod de conduită care inversează așteptările epice clasice: cavalerul nu cucerește, nu pedepsește, nu domină. Enumerarea negațiilor, procedeu de retorică etică, definește personajul prin absența răului. El „nu minte, nu înșală și nu fură”, nu exploatează, nu vânează, nu supune la supliciu. Absența violenței devine aici semn al unei superiorități morale.

Această figură aparent minoră capătă o valoare simbolică majoră. Motănelul Miciu este, de fapt, expresia unei lumi reconciliate cu sine, în care puterea se manifestă prin măsură, iar demnitatea prin blândețe. În contrast cu tradiția eroică a epopeilor clasice, Eugen Dorcescu propune un erou al discreției și al pacifismului. Prin el, poemul își consolidează dimensiunea etică profund creștină și umanistă, în care respectul pentru viață, chiar și în formele ei cele mai fragile, devine principiu fundamental.

Din punct de vedere stilistic, se remarcă versurile clasice, rimate și ritmate domol, ceremonial. Ironia fină („Nicicând el nu vânează șoricei”) contrapunctează gravitatea discursului, adăugând o notă de afecțiune pentru făpturile mici și, aparent, neînsemnate.

Prin această secvență, Cântul I se încheagă ca o declarație de principii: Castelul de pe Ibru este un spațiu al artei, al veghei și al moralei, unde chiar toate personajele sunt de o noblețe exemplară. Motănelul Miciu este dovada de necontestat că pot exista epopei în care forța este înlocuită de măsură, iar eroismul – de fidelitatea față de bine și frumos.

Cântul V, o descriere lirică, este o meditație profundă asupra verticalității spiritului. Aici se articulează un film: „seară limpede și calmă” – cadru de liniște ritualică, în care tronează castelul „ca în palmă” – perspectivă demiurgică; opoziția lună – soare, bine teatralizată, cu luna ca element feminin, sacral, prin comparația: „lin, ca o crăiasă”, alături de soare, masculin, tragic, eroic: „rănitul soare / Învălmășit în sânge și sudoare” creează un simbolism cosmic clar: luna, simbol al ordinii, al unei maiestuozități delicate, feminine, în contradicție cu soarele, prezentat ca o forță masculină, într-o situație limită: „rănitul soare / Învălmășit în sânge și sudoare”. El devine o figură a eroismului sacrificat, a energiilor epuizate. Apusul, învestit cu sens simbolic, răspândește fiorii căderii în abis. Între cei doi aștri, luna și soarele, se creează o tensiune simbolică: forța vitală vs. forța spirituală, puritatea vs. arderea, liniștea vs. lupta.

Castelul este plasat între „cereasca boltă și câmpie”, între cer și pământ, devenind un spațiu intermediar, în care se întâlnesc transcendentul și imanența. Lumea castelului este o lume suspendată, ieșită din coordonatele fizice uzuale, o lume în care totul pare fix și ordonat. Cufundată într-o liniște nesfârșită. Apoi apare schela, ce pare o fisură în ordinea plină de armonie. Este locul periculos, instabil și provizoriu, al unui iminent pericol de moarte.

La nivel lexical, observăm ocurența unor lexeme din limbajul arhitectural – „terasă”, „crenelată ambrazură”, „castă și casă”, ce trimite la un mediu aristocratic, ierarhizat, rigid structurat, dominată de reguli, de ranguri. Numitorul comun este visarea: „Întregul clan căzuse-n reverie.” Prin urmare, liniștea castelului este starea ce conferă stabilitate lumii pe care o circumscrie.

„Cântul V

Era o seară limpede și calmă.

Se desena castelul, ca în palmă,

Între cereasca boltă și câmpie.

Nici țipăt. Nici hârjoană. Nici sudalmă.

Întregul clan căzuse-n reverie.

Împresurat de castă și de casă,

Arcan vedea, de sus, de pe terasă,

Cum urcă luna, lin, ca o crăiasă,

În timp ce, spre apus, rănitul soare,

Învălmășit în sânge și sudoare,

Se prăbușea, cu plăgile deschise,

Pe trepte, din abise în abise.

Când, dintr-odată, agera Mirela

Întinde brațul și arată schela

De-oțel ce ocolește edificiul.

– Vai, Doamne, mă-nfior! Acela-i Miciu?

Da, Miciu, la-nălțimi amețitoare,

Topit în ceața nopții și-n răcoare,

Privea, când înspre lună, când spre soare.

– Cum de-a urcat? Ce caută pe schele?

Încearcă să vâneze păsărele?

Uimiți, nedumeriți peste măsură,

Și Don Arcan și doamnele tăcură,

Cu ochii-n crenelata ambrazură,

De unde Miciu, săvârșindu-și rondul,

Scruta imperturbabil orizontul.

Târziu, s-au luminat și el, și ele:

Nu, Miciu nu vânează păsărele.

El aparține firilor rebele,

Ascultă nevăzute filomele.

Contemplă și vânează sori și stele.”

Personajul Miciu este nucleul filosofic al poemului. În contrast cu soliditatea castelului, schela pare fragilă, dar tocmai această fragilitate justifică ocurența ei în construcția simbolică. Acolo, în vârful schelei, este zărit Miciu. Nu un erou clasic. Nu un conducător. Un erou mic într-un spațiu mare. Dar, paradoxal, el este singurul care se mișcă. Singurul care urcă. Singurul care iese din rând. La început, lumea nu-l înțelege. Este privit cu uimire, cu teamă, cu ironie. În registru minor: „Încearcă să vâneze păsărele?” Revelația finală schimbă complet motivația acestui personaj: „El aparține firilor rebele,/ Ascultă nevăzute filomele./ Contemplă și vânează sori și stele.” Miciu este un personaj mistic, un vizionar. Aspiră spre absolut: „vânează sori și stele”. Prin această metaforă verbală, Poetul Eugen Dorcescu creionează un alter-ego al poetului romantic: motănelul care refuză orizontalitatea existenței prozaice și caută verticalitatea spirituală. Miciu depășește, în plan simbolic, toate personajele poemului epic, situându-se cel mai sus.

Cântul V poate fi tratat ca un poem metafizic, realizat pe o arhitectură clară de semnificații: cosmos, ierarhie, inițiere, transcendere. Miciu devine simbolul poetului transcendent, care vizează universul celest — un arhetip al spiritului rebel, al inițiatului, al celui care preferă riscul înălțimii siguranței din ordinea telurică. Poemul devine, în ultimă instanță, o metaforă a vocației spirituale: nu toți contemplă „sori și stele”, puțini sunt cei făcuți să le vâneze.

„Cântul X

De-atunci, răpus de-a dorului gheenă,

Strivit sub mari poveri de nostalgie,

În reședința-i rece și pustie,

Arcan ascultă, dus, o cantilenă:

Floarea florilor de-ai fi,

tainic te-mpresoară

soarta florilor de-o zi,

florilor de-o vară.

Ierburile-au cotropit

scară,

trepte,

uşă,

floare cu parfum

mâhnit,

floare de brânduşă!

Lângă paltinii trufaşi,

cu veșmânt de stele,

zâna

primilor mei paşi

strânge

pietricele.

Pasărea uitării,

grea,

trece şi tresare,

floarea sângelui să-ţi bea,

floare

de-nserare..”

Cântul X impresionează printr-o durere calmă, printr-o rostire muzicală lentă, melancolică. Don Arcan nu mai este figura dominatoare de pe terasă. Este prizonierul memoriei. Inversiunea „Răpus de-a dorului gheenă” este una dintre cele mai complicate imagini din întregul discurs epic. Dorul e abis, implică o topografie interioară a suferinței. Nostalgia apăsătoare, „strivitoare”, e o povară greu de îndurat.

Spațiul exterior, ce reflectă deșertificarea lăuntrică, este redat prin epitetul multiplu: „În reședința-i rece și pustie”. Fără Miciu, lumea castelului este plină de gol. De absență. Cantilena, care, în realitate, este un cântec al bucuriei, aici e semnul fragilității, al vremelniciei.

Florile, simboluri ale efemerității, sunt „de-o zi”, „de-o vară”, „de brândușă”, „de-nserare”. Ciclul floral coincide cu ciclul existenței umane: naștere-înflorire/ adolescență-dispariție. Totul este perisabil, condamnat să se stingă. Alături de repetiții superlative („floarea florilor”), enumerații, paralelisme sintactice, se instalează un melos, ce se transformă într-o liturghie a efemerului. Imaginea naturii care cotropește casa (memoria), o îmbracă, este tulburătoare, semn că timpul nu are milă. Prin enumerația: ierburile pe scară, pe trepte, pe ușă, vocea poetică se resemnează, realizând că viața vegetală oglindește trecerea omului prin lume: lentă, tăcută, … până la sfârșitul inevitabil. Este ca și cum timpul însuși ar nărui ceea ce omul a construit. Ca și cum memoria ar fi singurul lucru care mai ține ceva în picioare. Lumea vegetală recuperează lumea umană, ca o respirație tăcută a timpului. Totul se întoarce în matrice. Totul revine. Zâna primilor pași este amintire din copilărie. Pasărea uitării e un simbol al trecerii prin viață.

Prin acest poem eul poetic vorbește despre un exil interior. Despre pierderea unei stări de ființă. Despre sentimentul că adevărata cetate există doar în memoria peste care s-au depus straturi negre de uitare. Arcan este stăpânul absolut al amintirii care poartă în sine dorul, asociat cu memoria vie. Dacă în cânturile anterioare verticalitatea însemna urcare, aici verticalitatea devine coborâre: coborâre în memorie, coborâre în sine, coborâre în trecut. Este o axă a interiorității adânci.

În final, afirm că acest poem este o elegie a rămânerii într-un timp al binelui, a supraviețuirii fără nicio șansă de întoarcere la starea privilegiată de odinioară:

„EPILOG

Am fost, desigur, foarte fericit

În sumbra, păduroasa mea cetate.

Căci, iată, amintirea ei străbate,

Ca un izvor prin straturi de granit,

Imensele depuneri de uitare

Ce-mi zac în suflet. Însumi mă scufund

Spre-acel inel de negură, rotund,

Iluminat intens de-un negru soare…

Acelaşi soare tânăr îşi aşterne

Pe chipul nostru umbrele şi azi –

Vechi citadini, hieratici şi nomazi,

Pe străzile cetăţilor moderne.”

Epilogul, poemul care închide acest volum impresionant, surprinde prin luciditatea tandră.

Apar în Castelul de pe Ibru poeme ale maturității afective, ale împăcării cu trecerea. Ele vorbesc despre acel moment din viață în care nu mai cauți stelele cu frenezie, dar nici nu mai poți trăi fără amintirea lor. Despre faptul că, uneori, fericirea rămâne în urmă. Este memorie. Și ne spun că, de aceea, nu viitorul ne ține vii, ci trecutul care încă pulsează, ca un izvor sub piatră.

Imaginea izvorului care străbate „straturi de granit” este una dintre cele mai puternice metafore ale memoriei: amintirea străpunge uitarea. În vreme ce uitarea este masivă și compactă, amintirea este fragilă, dar ingenioasă. Oximoronul „Inelul de negură” luminat de „un negru soare” sugerează o imagine a conștiinței melancolice: un nucleu întunecat care luminează paradoxal. Finalul este tulburător prin discreție: Același soare tânăr luminează chipuri vechi. Oameni vechi în orașe noi. Citadini și nomazi. Modern și arhaic. În coexistență echilibrată.

Castelul de pe Ibru este un poem amplu, care nu se uită. Textul poetic desenează un traseu interior, un fel de scară invizibilă pe care ești invitat să pășești încet, cu teamă, cu mirare, cu dor de înălțime.

Volumul impresionează prin profunzimea ideilor, dar și prin originalitatea limbajului. Cuvinte neologice coexistă fericit cu expresii regional-populare, creând impresia de oralitate (coviltir, mătrăgună, stacane, hârjoană). Două planuri se disting ca linii directoare pentru lectură: un plan narativ (povestea) și un plan simbolic (semnificațiile). Simbolul central este Castelul. Un castel fabulos, situat pe un râu, Ibru, care a fost în peisajul natural al Stroieștiului, dar… nu mai este astăzi decât în mitogeneza Poetului. Un simbol cu semnificații misterioase, căci el trimite către spații și vremuri dintr-un univers lăuntric unic, foarte animat.

Eugen Dorcescu demonstrează și aici, în cea mai recentă carte a sa, că este una dintre cele mai docte și valoroase voci din lirica românească actuală.

by

Referinţă Bibliografică

Anișoara Violeta CÎRA: CASTELUL DE PE IBRU (Poem epic de EUGEN DORCESCU) – Cântec din străfundurile amintirii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 februarie 2026