Prezentul sumar volum al lui Șerban Foarță, intitulat simplu și fără echivoc, cu trimitere directă la evocarea unui scriitor contemporan, MIRCEA BRĂILIȚA 1945 – 2013 (Momente bibliografice), a apărut, la începutul anului 2019, la Editura Mirton din Timișoara. Cartea e dedicată amintirii unui prieten din copilărie și… de o viață, trecut în veșnicie cu șase ani în urmă. Ea cuprinde cinci capitole: întâiul, Zdrențele sfielii, preia titlul debutului literar al lui Mircea Brăilița, debut care a avut loc în anul 1967, la Timișoara, în revista ,,Orizont”; urmează Comentarii, Credo, Vals în întuneric, iar ultima parte include 12 poeme de Mircea Brăilița, fiecare dintre ele prezentând liric o lună a anului.
Din textul de pe coperta a IV-a, însoţit de un crochiu de Daniel Turcea, se desprinde imaginea condensată a traseului literar, scurt, dar nu insignifiant, al lui Mircea Brăilița. Deloc surprinzător, poetul evocat era un ,,simpatizant al Grupului Oniric, în frunte cu Leonid Dimov”; era, altminteri, un discipol al lui Virgil Mazilescu şi prieten cu Daniel Turcea, Sorin Titel, Marius Robescu, Șerban Foarță. Cel din urmă, unul dintre cei mai buni poeți ai noştri, începe să (re)viziteze ca un hoinar prin vremuri, toposurile copilăriei, în care îl regăsește pe Mircea Brăilița, și se încarcă cu nostalgia acelei epoci, a oamenilor foarte dragi care l-au înconjurat atunci. Cu adevărat, cele mai puternice și persistente prietenii se leagă în copilărie. Așa a fost prietenia lui Șerban Foarță cu Mircea Brăilița, care a durat zeci de ani, până la inevitabila despărțire din iarna anului 2013. Dar această carte, cu finalitate omagială, vorbește de la sine despre aura unei prietenii care ignoră moartea, despre o legătură pe viață și pe moarte dintre doi poeți care au copilărit împreună și s-au întâlnit apoi, în momente esențiale, pe tărâm literar și spiritual.
Discursul narativ se realizează în manieră subiectivă, la persoana I, de către un narator-personaj, clar implicat afectiv în cele relatate. Este de remarcat luxul de amănunte din descrierea casei boiereşti, în care Mircea locuia, pe o faleză a Dunării. Tehnica detaliului generează, contrar așteptărilor, impresia de neverosimil. Pe de o parte livrescă, pe de alta, subiectivă, relatarea iese din prozaic, dar și din contingență. În același mod, se prezintă un vernisaj de expoziție de pictură. Tablourile, cu subiect istoric, sunt plasate într-un cadru ce îndeamnă la evadarea din real şi instalarea într-un timp benefic, cvasimitic, grație vizualizării detaliilor arhitecturale și amenajărilor interioare, introduse cu mare artă și animate prin diverse tehnici de inserție, care pendulează între informația obiectivă și aproximarea subiectivă. „Camerele, imense, aveau un aer alte Zeit, cu sobe cilindrice cu cahle albe (aduse, pe Dunăre, de pe la Viana, în jurul anului 1870). Tablouri cu subiect istoric, cu scene de la Solferino ,,ghe vale” (pe cât cred acum), precum și cadre de familie, ornau pereții, parcă tapetați. Camera de primire, de circa 100 m², mobilată cu adânci fotolii și o canapea așijderea, de piele, avea ferestre cât se poate de înalte, draperii în falduri culoarea mordorée și două uși de sticlă (caroiate), care dădeau într-un balcon metalic, de unde fluviul «leșios» sau cu reflexii argintii se putea vedea panoramatic.”
Amprenta lui Șerban Foarță se poate descifra cu ușurință, de la perspectiva preadolescentului, la cea a poetului de ,,65 de ani trecuți”. Substanța și stilistica evocărilor ne trimit cu gândul la volumul: Nu ştiu alţii cum sunt… Mobilul continuării adversative „dar eu…” este, în acest caz, o carte omagiu, ce îl obligă pe autor nu doar la rememorări, ci și la o introspecţie emoţionantă, care îl apropie și, în egală măsură, îl distanțează de spiritul „locului” de demult.
Prima referință temporală: 1947-1948, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, conturează cadrul istoric al debutului prieteniei celor doi viitori poeți: ,,Vechiul regim trăindu-și ultimele zile, Dunărea avea să fie «arestată», consecutiv rupturii dintre Stalin și Iosip Broz, în Iunie 1948.”
Amintirile revin cu repeziciune, se insinuează în text, prind relief, precum debutul literar al lui Mircea Brăilița în revista „Orizont”, cu poezia Peisaj optim…
Lumea lui Șerban Foarță, cea lui Mircea Brăilița, precum toate lumile poeților importanți, dar, îndeosebi, ale celor aparținând, mai mult sau mai puţin, mișcării oniriste, au în comun jocul cu limbajul, deschiderile spre domeniul artei, a „artei” visului şi, uneori, ca la Şerban Foarţă, mirajul poliglosiei (franțuzismele ocupând un loc de cinste): ,,Puis la vie a tourné sur ses talons de rage”; „Je ne laisserai pas des Mémoires”; „à son insu” ş.a.m.d. Ei compun o altă lume, care „nu exclude nimic, ci include totul, nu evadează, ci invadează”. Aici se întâlnesc, prin atitudine și forță creativă, oniriștii. „Poetul oniric nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinații, ci, folosind legile visului, creează o operă de artă lucidă, cu atât mai lucidă și mai desăvârșită cu cât se apropie mai mult de vis”. (L. Dimov)
Cel de-al doilea capitol, intitulat Comentarii, îl aduce în prim plan pe tânărul poet Mircea Brăilița, căruia i se schițează un profil literar: „… era printre colegii săi de generație (nu toți, dar cei mai mulți), un retractil (pe lângă faptul că mentalitatea-i secretă era una de perdant, ba chiar a unuia ce cultiva spontan, din pur instinct, chenoza); […] un evlavios smerit al unei poezii simțite și înțelese ca religie sau, mai curând ca religiozitate”.
Capitolul al treilea, Credo, face, încă din titlu, aluzie la crezul artistic al lui Mircea Brăilița, concentrat în versurile: „Cât voi trăi/ cât voi trăi/ n-o să înfulec/ decât poezii/ arse de vii….” Această ardere lăuntrică, atât de puternică și de constantă, de principială, în esență, conferă tensiunea poemelor lui, considerate de Șerban Foarță „elegiac-amare […], grave, nostalgice, dolente și, eventual, ultimative asemenea unui adio.” Este frapantă unitatea de idee și de expresie a poeziilor lui Mircea Brăilița, care se axează, cu fidelitate, pe acest legământ al autorului cu propria coștiință artistică. Repetiția din debutul poeziei subliniază angajarea pe viață al poetului în combustia existențial-lirică. Unica hrană a poetului este poezia unei trăiri fervente. Arta de cel mai înalt nivel presupune sacrificiu. Poetul anticipează faptul că va fi devorat de poezie ca de foc. Cu toate acestea, nu își concepe altfel destinul artistic și îl acceptă cu frenezie, subordonându-și conștiința artistică impulsului creator. Oricum, zădărnicia vieții i se arată clar, după cum reiese din imaginea cărbunilor ce, iminent, se vor stinge repede. Lexemele „stinge”, „moarte”, „cenușă”, „pustiuri” sunt semne ale trecerii, ale parcurgerii drumului spre moarte. Ideea morții este văzută, simbolic, precum o gură iubită, ademenitoare, o chemare a fatalității… În fine, titlul emblematic, anume latinescul Credo, – e cel care deschide și, implicit, închide al treilea capitol. O poezie circulară, simetrică, eliberată de constrângerile punctuației îi permite cititorului o anumită libertate de lectură, oferindu-i multiple posibilități de interpretare. Muzicalitatea ei provine din alternanța versuri scurte-versuri lungi. Măsura relativ restrânsă a versurilor (6-8 silabe) îi lasă destinatarului suficient spațiu de respirație, de reflecție, de contemplare estetică. Structura este aceea a unui poem-clepsidră. Citind textul poetic în sens invers, adică pornind de la sfârșit spre început, impactul este la fel de puternic. Repetiția finală „Pustiuri de fulgi” ocupă și ea un loc în registrul referinței grave, subliniind zădărnicia, destrămarea, neantul de la capăt de drum. Eul liric se încredințează unei existențe prin poezie. El se întoarce la anii tinereții asemenea căprioarei ce vine de pe pajiști, însetată, la apă. Căprioara ar putea fi metafora-simbol a gândului sprințar, a imaginației poetice fără constrângeri.
Mult mai abil și mai incisiv în cercetarea sensurilor poeziei lui Mircea Brăilița decât orice alt comentator al acesteia, Șerban Foarță afirmă tranșant: „Poeziile «arse de vii» ale lui Mircea Brăilița, fără să aibă, totdeauna, gustul cenușii, necăcios, sunt, îndeobște, elegiac-amare (cum, de altfel, o voi mai fi spus), grave, nostalgice, dolente, și eventual, ultimative asemenea unui adio.” (E ceea ce „spunea” şi Mia-Maria Foarță, când schiţa portretul vechiului prieten al soțului său, la „anii falnici, douăzeci”, redându-i, pe lângă înfăţişare, firea poetică, adică, melancolia, îngândurarea, spiritul retractil.
Vals în întuneric, în sfârşit, este titlul premonitoriu al celui de-al treilea volum al lui Mircea Brăilița, – cel care s-a grăbit să plece dintre noi în iarna anului 2013, fără a-și mai vedea publicată cartea.
Șerban Foarță a considerat oportun să completeze volumul cu referințe critice simptomatice pentru poezia brăilițeană. Memorabil este punctul de vedere al lui Lucian Raicu: ,,E în versurile sale o anume încetineală metodică, ușor solemnă a ritmurilor, o gravitate fragilă și o transparență care stabilizează viziunea într-un registru de acută sensibilitate, de gânditoare sensibilitate. Amestecul amar și diafan, de macabru și elevat, dă de veste că ne aflăm în fața unei poezii al disonanțelor, a rupturilor și a «trecerilor» concludente; un circuit continuu de termeni antinomici (de tipul: violență-tandrețe, cruzime-ingenuitate) asigură coerența, fluiditatea plasmei lirice…”
Ultimul capitol, Florilegiu sumar [Doar întrebări], conține ceea ce anunță: poeme și întrebări ale cititorului în căutarea unei chei potrivite de lectură. Astfel, poezia Aprilie se deschide printr-o „mutare” specifică oralității: „Când vine vorba de…”. Se rețin din construcția poemului un enunț hortativ categoric: „Când vine vorba de sacrificiul brândușelor/să taci… “, și o interogație retorică „cum de mai poți topi zăpezile orbitoare… ?“ Dintre procedeele de textualizare se remarcă ingambamentul ,,propria foame divină/care înghițea… “, „cu vintrele arse/și limba uscată… “ , „nemântuit/de o singură și ultimă uscată întrebare”, și inversiunea „singură și ultimă uscată întrebare“, „înspăimântătoare iubiri“, „marele cer“, „imensul uger“.
Accentul pus pe comparație reflectă o gândire de natură analogică. ,,Ca șoaptele sub marele cer/ca picături din imensul uger/bun de alăptat alți aștri” exprimă forța generativă a universului, renașterea, – „imensul uger” fiind simbol al vieții. Imposibilitatea exprimării trăirilor este redată de epitete dramatice: ,,vintrele arse“, ,,limba umflată“.
Care este stilul lui Șerban Foarță? Cel al poetului inconfundabil, completat de un istoric și critic literar, de un editor de text, în toate ipostazele devotat omagierii unui prieten de o viață. Cauza este nobilă și cartea, în ansamblu, obligă la respect pentru o asemenea atitudine, pentru tăria sentimentului de prietenie, pentru tot ceea ce înseamnă valoare în poezie și în viață. Rămân, în urma unei lecture empatice, numeroase întrebări existențiale și un semnal de alarmă înaintea timpului necruțător. Toată admirația pentru poezia care leagă sufletele de poeți pentru totdeauna, dar și pentru prietenia biruitoare, care a generat acest opuscul cu o compoziție foarte originală, de înaltă ținută artistică, intelectuală și morală.
Discursul narativ se realizează în manieră subiectivă, la persoana I, de către un narator-personaj, clar implicat afectiv în cele relatate. Este de remarcat luxul de amănunte din descrierea casei boiereşti, în care Mircea locuia, pe o faleză a Dunării. Tehnica detaliului generează, contrar așteptărilor, impresia de neverosimil. Pe de o parte livrescă, pe de alta, subiectivă, relatarea iese din prozaic, dar și din contingență. În același mod, se prezintă un vernisaj de expoziție de pictură. Tablourile, cu subiect istoric, sunt plasate într-un cadru ce îndeamnă la evadarea din real şi instalarea într-un timp benefic, cvasimitic, grație vizualizării detaliilor arhitecturale și amenajărilor interioare, introduse cu mare artă și animate prin diverse tehnici de inserție, care pendulează între informația obiectivă și aproximarea subiectivă. „Camerele, imense, aveau un aer alte Zeit, cu sobe cilindrice cu cahle albe (aduse, pe Dunăre, de pe la Viana, în jurul anului 1870). Tablouri cu subiect istoric, cu scene de la Solferino ,,ghe vale” (pe cât cred acum), precum și cadre de familie, ornau pereții, parcă tapetați. Camera de primire, de circa 100 m², mobilată cu adânci fotolii și o canapea așijderea, de piele, avea ferestre cât se poate de înalte, draperii în falduri culoarea mordorée și două uși de sticlă (caroiate), care dădeau într-un balcon metalic, de unde fluviul «leșios» sau cu reflexii argintii se putea vedea panoramatic.”
Amprenta lui Șerban Foarță se poate descifra cu ușurință, de la perspectiva preadolescentului, la cea a poetului de ,,65 de ani trecuți”. Substanța și stilistica evocărilor ne trimit cu gândul la volumul: Nu ştiu alţii cum sunt… Mobilul continuării adversative „dar eu…” este, în acest caz, o carte omagiu, ce îl obligă pe autor nu doar la rememorări, ci și la o introspecţie emoţionantă, care îl apropie și, în egală măsură, îl distanțează de spiritul „locului” de demult.
Prima referință temporală: 1947-1948, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, conturează cadrul istoric al debutului prieteniei celor doi viitori poeți: ,,Vechiul regim trăindu-și ultimele zile, Dunărea avea să fie «arestată», consecutiv rupturii dintre Stalin și Iosip Broz, în Iunie 1948.”
Amintirile revin cu repeziciune, se insinuează în text, prind relief, precum debutul literar al lui Mircea Brăilița în revista „Orizont”, cu poezia Peisaj optim…
Lumea lui Șerban Foarță, cea lui Mircea Brăilița, precum toate lumile poeților importanți, dar, îndeosebi, ale celor aparținând, mai mult sau mai puţin, mișcării oniriste, au în comun jocul cu limbajul, deschiderile spre domeniul artei, a „artei” visului şi, uneori, ca la Şerban Foarţă, mirajul poliglosiei (franțuzismele ocupând un loc de cinste): ,,Puis la vie a tourné sur ses talons de rage”; „Je ne laisserai pas des Mémoires”; „à son insu” ş.a.m.d. Ei compun o altă lume, care „nu exclude nimic, ci include totul, nu evadează, ci invadează”. Aici se întâlnesc, prin atitudine și forță creativă, oniriștii. „Poetul oniric nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinații, ci, folosind legile visului, creează o operă de artă lucidă, cu atât mai lucidă și mai desăvârșită cu cât se apropie mai mult de vis”. (L. Dimov)
Cel de-al doilea capitol, intitulat Comentarii, îl aduce în prim plan pe tânărul poet Mircea Brăilița, căruia i se schițează un profil literar: „… era printre colegii săi de generație (nu toți, dar cei mai mulți), un retractil (pe lângă faptul că mentalitatea-i secretă era una de perdant, ba chiar a unuia ce cultiva spontan, din pur instinct, chenoza); […] un evlavios smerit al unei poezii simțite și înțelese ca religie sau, mai curând ca religiozitate”.
Capitolul al treilea, Credo, face, încă din titlu, aluzie la crezul artistic al lui Mircea Brăilița, concentrat în versurile: „Cât voi trăi/ cât voi trăi/ n-o să înfulec/ decât poezii/ arse de vii….” Această ardere lăuntrică, atât de puternică și de constantă, de principială, în esență, conferă tensiunea poemelor lui, considerate de Șerban Foarță „elegiac-amare […], grave, nostalgice, dolente și, eventual, ultimative asemenea unui adio.” Este frapantă unitatea de idee și de expresie a poeziilor lui Mircea Brăilița, care se axează, cu fidelitate, pe acest legământ al autorului cu propria coștiință artistică. Repetiția din debutul poeziei subliniază angajarea pe viață al poetului în combustia existențial-lirică. Unica hrană a poetului este poezia unei trăiri fervente. Arta de cel mai înalt nivel presupune sacrificiu. Poetul anticipează faptul că va fi devorat de poezie ca de foc. Cu toate acestea, nu își concepe altfel destinul artistic și îl acceptă cu frenezie, subordonându-și conștiința artistică impulsului creator. Oricum, zădărnicia vieții i se arată clar, după cum reiese din imaginea cărbunilor ce, iminent, se vor stinge repede. Lexemele „stinge”, „moarte”, „cenușă”, „pustiuri” sunt semne ale trecerii, ale parcurgerii drumului spre moarte. Ideea morții este văzută, simbolic, precum o gură iubită, ademenitoare, o chemare a fatalității… În fine, titlul emblematic, anume latinescul Credo, – e cel care deschide și, implicit, închide al treilea capitol. O poezie circulară, simetrică, eliberată de constrângerile punctuației îi permite cititorului o anumită libertate de lectură, oferindu-i multiple posibilități de interpretare. Muzicalitatea ei provine din alternanța versuri scurte-versuri lungi. Măsura relativ restrânsă a versurilor (6-8 silabe) îi lasă destinatarului suficient spațiu de respirație, de reflecție, de contemplare estetică. Structura este aceea a unui poem-clepsidră. Citind textul poetic în sens invers, adică pornind de la sfârșit spre început, impactul este la fel de puternic. Repetiția finală „Pustiuri de fulgi” ocupă și ea un loc în registrul referinței grave, subliniind zădărnicia, destrămarea, neantul de la capăt de drum. Eul liric se încredințează unei existențe prin poezie. El se întoarce la anii tinereții asemenea căprioarei ce vine de pe pajiști, însetată, la apă. Căprioara ar putea fi metafora-simbol a gândului sprințar, a imaginației poetice fără constrângeri.
Mult mai abil și mai incisiv în cercetarea sensurilor poeziei lui Mircea Brăilița decât orice alt comentator al acesteia, Șerban Foarță afirmă tranșant: „Poeziile «arse de vii» ale lui Mircea Brăilița, fără să aibă, totdeauna, gustul cenușii, necăcios, sunt, îndeobște, elegiac-amare (cum, de altfel, o voi mai fi spus), grave, nostalgice, dolente, și eventual, ultimative asemenea unui adio.” (E ceea ce „spunea” şi Mia-Maria Foarță, când schiţa portretul vechiului prieten al soțului său, la „anii falnici, douăzeci”, redându-i, pe lângă înfăţişare, firea poetică, adică, melancolia, îngândurarea, spiritul retractil.
Vals în întuneric, în sfârşit, este titlul premonitoriu al celui de-al treilea volum al lui Mircea Brăilița, – cel care s-a grăbit să plece dintre noi în iarna anului 2013, fără a-și mai vedea publicată cartea.
Șerban Foarță a considerat oportun să completeze volumul cu referințe critice simptomatice pentru poezia brăilițeană. Memorabil este punctul de vedere al lui Lucian Raicu: ,,E în versurile sale o anume încetineală metodică, ușor solemnă a ritmurilor, o gravitate fragilă și o transparență care stabilizează viziunea într-un registru de acută sensibilitate, de gânditoare sensibilitate. Amestecul amar și diafan, de macabru și elevat, dă de veste că ne aflăm în fața unei poezii al disonanțelor, a rupturilor și a «trecerilor» concludente; un circuit continuu de termeni antinomici (de tipul: violență-tandrețe, cruzime-ingenuitate) asigură coerența, fluiditatea plasmei lirice…”
Ultimul capitol, Florilegiu sumar [Doar întrebări], conține ceea ce anunță: poeme și întrebări ale cititorului în căutarea unei chei potrivite de lectură. Astfel, poezia Aprilie se deschide printr-o „mutare” specifică oralității: „Când vine vorba de…”. Se rețin din construcția poemului un enunț hortativ categoric: „Când vine vorba de sacrificiul brândușelor/să taci… “, și o interogație retorică „cum de mai poți topi zăpezile orbitoare… ?“ Dintre procedeele de textualizare se remarcă ingambamentul ,,propria foame divină/care înghițea… “, „cu vintrele arse/și limba uscată… “ , „nemântuit/de o singură și ultimă uscată întrebare”, și inversiunea „singură și ultimă uscată întrebare“, „înspăimântătoare iubiri“, „marele cer“, „imensul uger“.
Accentul pus pe comparație reflectă o gândire de natură analogică. ,,Ca șoaptele sub marele cer/ca picături din imensul uger/bun de alăptat alți aștri” exprimă forța generativă a universului, renașterea, – „imensul uger” fiind simbol al vieții. Imposibilitatea exprimării trăirilor este redată de epitete dramatice: ,,vintrele arse“, ,,limba umflată“.
Care este stilul lui Șerban Foarță? Cel al poetului inconfundabil, completat de un istoric și critic literar, de un editor de text, în toate ipostazele devotat omagierii unui prieten de o viață. Cauza este nobilă și cartea, în ansamblu, obligă la respect pentru o asemenea atitudine, pentru tăria sentimentului de prietenie, pentru tot ceea ce înseamnă valoare în poezie și în viață. Rămân, în urma unei lecture empatice, numeroase întrebări existențiale și un semnal de alarmă înaintea timpului necruțător. Toată admirația pentru poezia care leagă sufletele de poeți pentru totdeauna, dar și pentru prietenia biruitoare, care a generat acest opuscul cu o compoziție foarte originală, de înaltă ținută artistică, intelectuală și morală.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..