ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA

„MIOZOTIS” – RAPSODIA TĂCERII

Acolo unde timpul se oprește, unde sufletul e viu, unde eul se adâncește în abis, acolo se află și poezia dorcesciană. Noul volum de poeme al lui Eugen Dorcescu, intitulat Miozotis, a apărut, la mijlocul toamnei lui 2023, la Editura Eurostampa din Timișoara.
Lansarea volumului „Miozotis. Poeme regăsite”, alături de „Hic sunt leones. Exegeze”, cartea de comentarii și eseuri, publicată de Eugen Dorcescu tot atunci, a avut loc în 16 octombrie 2023, într-un spațiu restrâns, la Școala de literatură Eugen Dorcescu – 80, unde Poetul ne-a adunat pentru o nouă prelegere și ne-a învăluit în discursul său, referitoar l-a sociologia literaturii, disciplină asupra căreia are o viziune originală și, după convingerea mea, nu doar întemeiată, ci și deschizătoare de noi și fructuoase șanse analitice (vezi Eugen Dorcescu, „Hic sunt leones”. Exegeze, p. 155-156; Idem, „Poezia agnozei”, „Armonii culturale”, 12 ianuarie 2023).

Cuvântul înainte la „Miozotis”, semnat de Mirela-Ioana Dorcescu, se referă la experiența recuperării și editării manuscriselor dorcesciene, ce întregesc o operă cu o individualitate incontestabilă.

În anul 2015, viața profesională și personală a Mirelei-Ioana Borchin, conferențiar universitar doctor, la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, prozator și semiotician de prestigiu, a luat o întorsătură neașteptată și profund transformatoare, prin întâlnirea cu Eugen Dorcescu. Confruntarea cu universul creației dorcesciene i-a adus universitarei timișorene un rol neoficial de „dorcescolog”, poziție ce i-a permis să exploreze opera Poetului în două planuri: editorial și hermeneutic.
Ca filolog, abordarea Mirelei-Ioana Borchin față de textele literare a fost mereu una meticuloasă și plină de respect, însă contactul cu opera lui Eugen Dorcescu, fiind o revelație, a conferit noi dimensiuni preocupărilor sale. În această privință, contextul familial a avut un rol decisiv. În 2017, Mirela-Ioana a devenit soția Poetului, căruia îi era deja parteneră constantă în activitatea literară. Calitatea de soție a propulsat-o în martor la procesul de creație, permițându-i o cunoaștere, o înțelegere mai profundă a scriitorului și a scrierilor sale.
Inițial, s-a concentrat pe studiul operei tipărite, inițiind antologii precum „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie” (2015) și „Sub cerul Genezei” (2017). Aceste tomuri au fost esențiale pentru a prezenta selecții estetice și tematice din vasta operă dorcesciană, însă provocarea adevărată a survenit în 2019, când atenția interpretei s-a îndreptat spre manuscrisele olografe ale lui Eugen Dorcescu.
Ocupându-se de acestea, Mirela-Ioana Dorcescu s-a putut dedica științei și artei editării critice. Astfel, în cooperare cu autorul, s-a ajuns la o selecție riguroasă a textelor, trimițându-se la tipar poezii și proză de mare varietate tematică, stilistică și estetică. Recuperarea manuscriselor a fost un act de responsabilitate, subliniind anvergura și calitatea viziunii artistice dorcesciene.
Prin munca sa, Mirela-Ioana Dorcescu a contribuit nu doar la păstrarea, dar și la promovarea operei lui Eugen Dorcescu, al cărui public s-a extins în ultimul deceniu. Așa cum ea însăși recunoaște, a cules și a pregătit textele spre re-lectură, oferindu-i autorului ocazia revizuirii lor, pentru generațiile viitoare de cititori și critici literari. Astfel, începând din 2019, au apărut: „Agonia caniculei”, poezie, 2019; „Îngerul Adâncului” și „Adam”, jurnal, 2020; „Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme”, 2022; „Leviatanul. Poeme uitate”, 2022; „Miozotis. Poeme regăsite”, 2023. În total, peste 1600 de pagini tipărite (poezie și proză).

Structura volumului „Miozotis. Poeme regăsite” este foarte interesantă. Un ansamblu de 33 de texte, corespunzătoare numărului de ani petrecuți de Iisus pe pământ, ocupă centrul cărții, sub titlul „Revelații” și cu subtitlul „La Clopotiva”. Numele localității adăpostește sunetele atrăgătoare și liniștitoare ale clopotului de biserică. Aceste poeme trimit la un timp și la un spațiu al iluminării, al epifaniilor întăritoare și al întâlnirii cu Cuvântul fără sfârșit, care difuzează energii tainice în întreaga carte, uniformizând substanța artistică. Celelalte cicluri – „Răstigniri”, „Solilocvii” și „Clipe” – comunică, de asemenea, simțăminte unice, greu, dacă nu imposibil, de identificat în altă parte.

„Miozotis” se deschide cu poemul omonim, dedicat Mirelei-Ioana. Folosirea numelui propriu „Miozotis” (având ca referent floarea cunoscută sub numele de „nu-mă-uita”) adaugă o dimensiune personală și emoțională discursului liric, sugerând importanța vitală a ființei iubite în „viața ca un vis” a eului poetic. Invocarea lui Calderón de la Barca pe tema vieții ca vis – topos întâlnit și la Mihai Eminescu – oferă un suport filosofic și literar clasic unui text atât de personal și de tulburător.

Referința la o istorie culturală vizează faimoasa piesă „La vida es sueño” a dramaturgului spaniol Pedro Calderón de la Barca (17 ianuarie 1600 – 25 mai 1681), celebră prin tema centrală a visului, a iluziei ce pare a fi existența umană. Interogația retorică „În care veac, mileniu sau eon?” activează ambiguitatea temporală și vastitatea istorică a vanelor impresii umane. În contrast cu timpul trecător, iubirea este perenă. Acesta este adevărul fundamental, exprimat implicit în ultimul vers: „Adorm pe brațul tău, Miozotis”.
Un alt poem de ținut minte face parte din ciclul RĂSTIGNIRI:

1

„Lumea, în gând,
e un lujer de viță de vie
plăpând,
pe care-l ating, rând pe rând,
roua și ploaia și boarea de vânt,
șerpii de ceață izvorând din pământ,
șerpii de negură dinspre boltă curgând,
destrămările sângelui meu sângerând,
în coșmar, în neant, când eu însumi și sunt,
și nu sunt,
lângă lujerul lumii, fantomatic și
frânt,
în iluzia lumii: eu plecând, ea
plecând”.

(21.07.1997)

Poemul începe cu imaginea lumii ca un „lujer de viță de vie plăpând”, metaforă ce sugerează fragilitatea, efemeritatea existentului și ale existenței. Elementele naturale, precum roua, ploaia, vântul, ceața și negura sunt tot atâtea forțe, văzute și nevăzute, ce influențează lumea și viața.
Eugen Dorcescu folosește contrastul dintre a fi și a nu fi („când eu însumi și sunt, și nu sunt”), indicând o luptă internă sau o criză de identitate. Oscilația între forma afirmativă și cea negativă a verbului existenței reflectă natura ambiguă a ființării. Tonul poemului este meditativ și melancolic, alimentat de o lăuntricitate complicată, neliniștită, bântuită de interogații existențiale. Referințele la „neant” și la „iluzia lumii” reiau tema caracterului fantasmatic al vieții. Acest motiv reflexiv ridică întrebări despre natura realității și a irealității și despre valoarea percepțiilor umane.
Cât privește alcătuirea poemului, se observă că este scris într-o singură frază, ceea ce poate simboliza un flux continuu de conștiință, respectiv un monolog interior neîntrerupt.

Relația cu Dumnezeu, centrală, axială, mărturisită deschis, organizând întreaga existență – empirică și artistică – a Poetului este declarată într-un nou poem emblematic:

5

„Te-am căutat și Te
caut mereu, deși Te-am
găsit. Viața mea asta e: un
dor și un drum nesfârșit.
Iar Tu nu Te ascunzi,
dimpotrivă, Te-arăți.
La răstimpuri, răspunzi
și plutești străveziu, prin
păduri, prin cetăți.
Doar că rămâi
infinit de departe,
spre-a nu mă strivi cu
puterea Ta izbăvitoare
din moarte.
Eu Te strig. Și aștept
lancea Duhului
să mă clatine-n piept.

Numai Tu, numai Tu,
Domnul slavei,
știi când, în sfârșit,
strigătul meu asculta-vei.

(13.08.1998)

Prin această căutare spirituală neostoită, eul poetic păstrează permanent comunicarea cu divinul, manifestându-și aspirația către transcendență. Stilul evocativ, unic, aduce în prim plan elemente precum dorul neîncetat, drumul nesfârșit spre Dumnezeu, dar și prezența divină întrezărită în natură și în lumea înconjurătoare. Eul liric pendulează între chemarea sinceră și așteptarea înfrigurată a răspunsului divin, iar imaginea distanței infinite dintre „eu” și „Tu” motivează smerenia, ba chiar umilința eului în fața puterii izbăvitoare. În final, dorința de a fi auzit de Domnul slavei accentuează latura intimă și personală a relației dintre poet și divinitate.

„Te-am căutat și Te caut mereu, deși Te-am găsit” este o frază memorabilă, care ilustrează paradoxul căutării spirituale: ideea că divinitatea este simultan descoperită și nepătrunsă justifică și proiectează o asceză continuă, succesivă revelației.

„Viața mea asta e: un dor și un drum nesfârșit”. Viața este descrisă ca o cale anevoioasă, chinuitoare (dar sublimă, aducătoare de mari desfătări lăuntrice!) pentru individul uman, care aspiră mereu la cele sfinte, intangibile, dar, uneori, vizibile: „Iar Tu nu Te ascunzi, dimpotrivă, Te-arăți”. Foarte interesante sunt reprezentările concretitudinii existenței divine, o prezență activă care se manifestă în lume:

„La răstimpuri, răspunzi și plutești străveziu, prin păduri, prin cetăți”,

însă rămâne distantă, ca o promisiune întotdeauna amânată: „Doar că rămâi infinit de departe, spre-a nu mă strivi cu puterea Ta izbăvitoare din moarte”. Între uman și divin distanța nu este neapărat spațio-temporală, ci de natură.
După modelul lui David, Poetul Îl strigă pe Dumnezeul cel temut:
„Eu Te strig. Și aștept/ lancea Duhului/ să mă clatine-n piept”, conștient că răspunsul, devastator, este la voia Acestuia:

„Numai Tu, numai Tu,/ Domnul slavei,. știi când, în sfârșit,/ strigătul meu asculta-vei”. Finalul este o declarație de deplină supunere, de deplină acceptare. Umanul nu poate fi decât în așteptarea grației divine.

În ansamblu, semantica poemului navighează printre forme ale nevoinței și ascensiunii duhovnicești, generând imagini grăitoare pentru drama condiției umane.

Din SOLILOCVII reținem textul subintitulat „Tăcerea”:

3
„(Tăcerea)
Graiul ne-a fost dat spre-a-nțelege
tăcerea.
Spre-a-i gusta deliciul, disperarea,
durerea. Spre-a face distincție între vorbe,
bucurie lăuntrică, fapte.
Spre-a ne-afunda deopotrivă
(și singuri) în lumină
sau noapte.
Mai ales singuri. Tăcerea
răspunde tăcerii.
Se-nțeleg. Alungă vulgarități,
cleveteală, mizerii.
Perpetuează o cosmică pace.
Graiul e darul,
e harul, e fericirea
celui ce tace”.

(26.02.1996)

Poemul, explorând raportul dintre tăcere și rostire, subliniind valoarea și semnificația tăcerii în viața umană, este o meditație gravă asupra interacțiunii tensionate dintre tăcere și vorbire, evidențiind valoarea și puterea tăcerii, cu aluzie clară la tăcerea divină, care „perpetuează o cosmică pace”. Câteva puncte cheie se pot desprinde din textul poetic compact:

Opoziția dintre grai și tăcere: poezia începe cu ideea că limbajul (graiul) le-a fost dat oamenilor nu doar pentru a comunica, ci și, mai ales, pentru a înțelege tăcerea. Acesta este un concept abisal, sugerând că vorbirea și tăcerea sunt complementare, dar dispuse ierarhic.

Valoarea tăcerii: Autorul vorbește despre „deliciul, disperarea, durerea” tăcerii, admițând că ea poate avea multiple fațete și emoții asociate. Tăcerea nu este simplă absență a sunetului, ci o stare plină de potențial și semnificație.

Distincția și introspecția: Prin tăcere, oamenii pot cumpăni asupra unor aspecte diferite ale vieții – vorbe, bucurie lăuntrică, fapte. Tăcerea oferă un spațiu pentru reflecție și introspecție.

Singurătatea și comunicarea mută: „Mai ales singuri” fixează importanța tăcerii în solitudine. Ideea că „Tăcerea răspunde tăcerii” trimite la o formă de comunicare și înțelegere situată dincolo de cuvinte.

Purificarea prin tăcere: Tăcerea este prezentată ca un mod de a alunga „vulgarități, cleveteală, mizerii”, ca un instrument pentru purificarea mentală și spirituală.

Graiul ca dar și fericire: Finalul poeziei revine la ideea că graiul este un dar, un har, însă fericirea supremă o reprezintă Cel ce tace.
În concluzie, deși vorbirea este valoroasă, tăcerea reprezintă o formă mult mai subtilă și mai prețioasă de împlinire și pace.

Am ales pentru analiză, din ciclul REVELAȚII. (La Clopotiva), poezia subintitulată „Liturghia eternă”:

15
„(Liturghia eternă)
Sâmbătă-seara.
Se-aude toaca. Se-aude clopotul.
Soarele-și varsă pe munți mierea și ceara.
Încet, încet se aprind
lumânările stelelor.
Le zărești până-n zori, licărind
îndărătul perdelelor.
Și-asculți până-n zori, neclintit,
cu capul pe pernă,
asculți fermecat, răstignit,
liturghia eternă”.

(11.08.1996)

Iată câteva aspecte care atrag aici atenția:

– Imagistica vizuală și auditivă: poemul debutează cu sunetele toacei și ale clopotului, creând o atmosferă specifică ritualurilor religioase. Apoi, se trece la descrierea soarelui care își „varsă pe munți mierea și ceara”, metaforă ce configurează o lumină caldă, aurie, amintind de cea a lumânărilor dintr-o biserică.

– Metaforele și simbolismul: „Lumânările stelelor” este o metaforă coalescentă, desemnând lumina călăuzitoare la vreme de noapte. Lumânarea stelară, celestă, ar putea fi imaginea simbolică a lui Iisus Hristos, în care ceara este natura sa umană, iar steaua, natura divină. De altfel, „răstignit” (versul penultim) este un termen prin excelență creștin, făcând referire la sacrificiul Mântuitorului și la mântuire.

– Printr-o metaforă personificatoare, Soarele este capabil să „verse” miere și ceară pe munți, atribuindu-i-se, deci, însușiri tainice, supra-astrale, de slujitor (diacon) în ceremonia „Liturghiei eterne”.

– Repetiție și ritm: Repetarea structurii „Se-aude” și utilizarea repetiției la începutul poeziei creează un ritm, o ordine sonoră spirituală, îmbogățită de bătaia clopotului și de sunetul toacei.

– Punctuația: Discursul poetic este fragmentat de puncte și de linii de pauză. Sacadarea controlează ritmul unei rostiri ce se pliază pe sugestiile sonorităților de referință. Se recurge la fragmentări și pentru a se institui un șir paralel de tăceri, de pauze de reflecție, de pătrundere a adevărurilor din spatele imaginilor.

– Tema predilectă a poeziei mistice la Eugen Dorcescu o reprezintă legătura permanentă (și nemijlocită!) dintre om și Divinitate, exprimată în momente de reflecție, de participare la ritualuri religioase și de contemplare a naturii. Tonalitatea joacă un rol important, redând reveria, liniștea sufletească și contemplarea – semne ale unei conexiuni spirituale puternice.

Ne-am oprit și asupra poemului subintitulat „Sufletul” din ciclul CLIPE:

7
„(Sufletul)
Sângeră sufletul
aidoma
unui porumbel
strivit,
ce freamătă încă.

Dintr-odată
universul
devine-o solitudine
neagră,
dintr-odată
existența e doar
suferință.

În lumea astfel
simplificată
numai Dumnezeu
m-ar putea
regăsi.
Sufletul (ce-I aparține!)
palpită în
soare,
cu aripile lui
sângerii,
sângerând”.

(25.07.1993)

Acest discurs liric transmite o emoție adâncă și intensă, în care se îmbină sfâșierea sufletească cu imaginea înduioșătoare a unui porumbel rănit, pentru a se exprima dramatismul căutărilor spirituale. Aspecte proeminente în structura poemului:

– Durerea sufletească: Poemul se deschide cu tabloul frapant al suferinței. Recurgând la comparație, Poetul aseamănă sufletul cu un porumbel strivit, pentru a se referi la fragilitatea sa.

– Izolarea și disperarea: Universul devine „o solitudine neagră”, exprimând sentimentul de izolare totală și disperarea ce însoțește suferința sufletului.

– Căutarea divinului: Doar Dumnezeu poate tămădui sufletul în această stare de suferință, acel „suflet zdrobit”, față de care își poate arăta bunătatea și atotputernicia. Se accentuează astfel nevoia de salvare, dar și iminența unei înțelegeri ce depășește capacitatea umană.

– Sângele: Finalul poeziei, vedenia sufletului cu aripile rănite „sângerii, sângerând”, palpitând în soare, are o frumusețe stranie. Nu tragică, fiindcă sufletul îi aparține lui Dumnezeu. Dar foarte dureroasă. Sângele ce curge mereu reflectă o suferință de nevindecat. Căderea la pământ, scurgerea vieții… Sângele poate fi în același timp și semnul unei jertfe. Sufletul astfel descris traversează un moment crucial și așteaptă intervenția divină pentru salvarea sa.

– Crearea unei ipostaze vizuale viguroase: Porumbelul este o pasăre adesea asociată cu pacea și inocența. Prin compararea sufletului cu un porumbel strivit, eul liric oferă cititorului o vibrație vizuală dură, ce provoacă o mare compasiune și îngrijorare. Emoțiile astfel stârnite sunt potențate pe parcurs.

– Simbolism: Porumbelul poate fi văzut și ca un simbol al spiritului, al duhului. În acest context, imaginea porumbelului strivit devine mesagerul unei teribile anxietăți, în fața unei pierderi spirituale profunde.

– Contrastul dintre viață și moarte: Porumbelul care „freamătă încă” sugerează că, în ciuda rănirii fatale, există încă viață și luptă pentru supraviețuire. Acest contrast între viață și moarte adaugă perspectivă afectivă, imaginativă, intelectuală și simbolică poeziei. Folosind enunțuri precum „solitudine neagră” și „palpită în soare”, Poetul creează un contrast vizual și emoțional intens.

– Repetiția: Reluarea cuvântului „sângerii” prin gerunziul „sângerând” induce presimțirea un mare pericol: cel al pierderii continue, abundente de sânge.
În repetiție apar, așadar, metafore simbolice universale, ușor de decodat, cu mare forță expresivă.

– Simbol prin excelență al vieții și vitalității, sângele vărsat devine simbol al iminenței morții sau al morții înseși.
Roșul sângelui la vedere clamează suferința cumplită și amenințarea extincției. Imaginile cu aripile sufletului sângerii, sângerând sunt de neuitat.

– Purificarea sau sacrificiul: Sângele este, în anumite contexte, asociat cu purificarea sau cu un act de sacrificiu. În cazul sufletului, sângele ar putea adăuga semnificație, sugerând o formă de curățare sau de transformare pozitivă prin suferință.

– Intensificarea metaforei: Atașarea simbolisticii sângelui la metafora porumbelului rănit amplifică impactul emoțional al poeziei, aceasta acumulând tensiune și duritate, generând emoții greu de suportat.

– Poetul este cunoscut pentru explorarea „la sânge” a temelor spirituale și pentru căutarea de sens duhovnicesc pretutindeni. De asemenea, este recunoscut ca un poet al metaforelor rare și foarte expresive.

Așa cum probează acest volum de poezie mistică, scrisă de-a lungul a peste cinci decenii, Eugen Dorcescu explorează fără încetare legătura intimă dintre sfera umană și sfera divinului. Poezia sa ilustrează modul cum căutarea de sine și căutarea spirituală sunt profund interconectate.

Simbolurile religioase sunt folosite pentru a comunica, pe înțeles, înaintarea ființei umane pe calea spirituală. Prin aceste simboluri, Poetul Eugen Dorcescu reușește să exprime concentrat gânduri și trăiri ce l-au caracterizat în întreaga existență empirică și literară.
Poezia sa reflectă adesea o tensiune între condiția umană și aspirația spre metafizic, spre divinitate. Această tensiune creează o dinamică puternică în scrierile sale.
Stilul lui Dorcescu este distinct, combinând elemente de misticism, filosofie și introspecție personală, într-un perfect echilibru, utilizând comparația, metafora și simbolul, un limbaj aparent accesibil, dar cu numeroase semnificații ascunse, care provoacă perspicacitatea cititorului.
Totuși, Eugen Dorcescu nu este un poet ermetic. Dimpotrivă, el își invită cititorul să învețe din poemele sale, să reflecteze, în paralel cu autorul, la propria experiență și să confere un înțeles superior trecerii sale prin această viață..

by

Referinţă Bibliografică

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, „MIOZOTIS” – RAPSODIA TĂCERII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 ianuarie 2024