Romanul lui Ștefan Dumitrescu, Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București (Editura eLiteratura, București, 2013), este, în opinia mea, o operă literară de mare valoare, care îl situează pe autor în rândul marilor creatori de artă literară din contemporaneitate. Romanul, cu cele trei părți ale sale, este străbătut de la un capăt la celălalt de ideea apărării valorilor românești tradiționale și de necesitatea luptei împotriva axiofagiei, trăsătură negativă a poporului român care-l plasează, din acest punct de vedere, în rândul popoarelor “fruntașe” din întreaga lume. De altfel, autorul afirmă direct și deschis: „Boala aceasta prin care noi românii din invidie ne distrugem valorile, cum n-a făcut-o niciun alt popor în istoria lui, nu este altceva decât axiofagia, de la axios, care înseamnă valoare în grecește, și fagos, a mânca, a fagocita”.

Prima parte a cărții este o pledoarie pentru viață, pentru dragoste, pentru iubire, dar nu orice fel de iubire, ci una “până la uitarea de sine”, este o poveste de dragoste pătimașă, dincolo de obișnuit, dintre Helene și Alexander, nimeni altul decât autorul cărții, aflat în stare de spirit, în urma unui deces imaginar. Transpar din acest capitol cunoștințele vaste ale autorului în domeniul psihologiei, filozofiei, psihosociologiei, despre lumea spiritelor, despre evoluția sufletului în cealaltă lume ș.a.m.d. Partea a doua a romanului, care este și fundamentul acestei cărți, ne conduce în lumea scriitoricească a anilor 70, 80 ai secolului trecut, o lume dificilă pe care Ștefan Dumitrescu o detestă, despre scriitorii acelei perioade spunând: „Invidioși, ranchiunoși, crezându-se fiecare buricul pământului, lipsiți de conștiința tragică a destinului de scriitor, fiind mai mult “scriitori de gașcă”, de bisericuțe, nu este de mirare că poporul român n-a dat un Dostoievski”.

În acea perioadă, Ștefan Dumitrescu s-a învârtit în cercul celor mai cunoscuți scriitori ai epocii (Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Leonid Dimov, Niculae Stoian, Adrian Păunescu, Dan Mutașcu, Dan Verona, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Băieșu, Nicolae Breban, Nicolae Dan Fruntelată, Fănuș Neagu, George Țărnea, Lucian Avramescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, George Alboiu, Emil Bota, Marin Sorescu, Dorin Tudoran, Grigore Hagiu, Eugen Barbu, Mircea Sîntimbreanu, Valeriu Rîpeanu, George Anca, Ion Andreiță, Constanța Buzea, Mircea Micu, Romulus Vulpescu), intrând cu aceștia în raporturi de influențențare reciprocă pe tărâmul creației literare, dar și în raporturi antagonice, multe dintre ele dincolo de limitele normalului. Tânărul și talentatul scriitor, Ștefan Dumitrescu, intransigent din fire, nu poate trece cu vederea atitudinea slugarnică, propartinică, proletcultistă a marilor scriitori ai vremii și îi taxează cu o vehemență acidă, care, pe tine cititor, te cutremură: „Dumneata, domnule Sadoveanu ai știut tot adevărul de la început. mult mai vinovați decât ați crezut voi (pentru că în subconștientul dumitale, dumneata, domnule Sadoveanu, știai că ai făcut un compromis cu “diavolul”, și dumneata Eugen Jebeleanu ai știut lucrul acesta, și Și dumneata, Eugen Jebeleanu, și dumneata Mihai Beniuc, un om meschin, setos de putere, un individ fără scrupule, și dumneata, domnule Zaharia Stancu, cel care în tinerețe ai fost cinstit cu dumneata, când scriai articole incendiare împotriva rușilor, iar după 45 te-ai dat cu ei! Voi erați intelectuali, voi erați scriitori, în mod normal voi ar fi trebuit să fiți sufletul și conștiința acestui popor! Dacă voi nu vă dădeați cu rușii nici clasa muncitoare, nici naivii utopici, nici ceilalți nu s-ar fi dat cu ei! Voi sunteți dumneata, Mihai Beniuc, și dumneata, domnule George Călinescu, și dumneata Tudor Vianu, și dumneata, Tudor Arghezi, care până la urmă tot ai cedat, și dumneata, Demostene Botez, și atâția alții), și decât am crezut noi până acum, pentru că voi “ați devenit exemplu de urmat”, și turma (care are scuze că este turmă) n-a făcut altceva decât să vă urmeze”. Ștefn Dumitrescu se referă

Ștefan Dumitrescu se referă și la răfuiala literară cu Eugen Jebeleanu, pe care-l roagă să scrie o mărturie despre Bogdan Amaru, un scriitor vâlcean talentat, care murise de tuberculoză în ultimii ani ai perioadei interbelice (mărturia urma să fie inclusă în cartea despre Bogdan Amaru la care lucra autorul). Ștefan Dumitrescu a rămas stupefiat de reacția lui Jebeleanu: „O reacție de iritare, de om dugos, întunecat la suflet. Mi-a spus brutal (o brutalitate murdară), nu merită să scriu o asemenea carte, Amaru n-a fost un poet talentat, și n-ar fi ajuns niciodată poet. A avut ceva înclinație către gazetărie, însă nici ca gazetar nar fi făcut mare brânză”. Este și mai oripilat de acest Jebeleanu când dă peste o carte de versuri a acestuia, apărută în 1952, și închinată, în mare parte, “genialului Stalin, marele Geniu al omenirii”. Dar să-l cităm pe autor: „Las cartea din mână, parcă are lepră pe ea, parcă sunt bolnav, simt în jur o duhoare îngrozitoare. Așadar Jebeleanu nu l-a cântat numai pe Ceaușescu, și asta înainte de 1940, pe când Partidul comuniștilor români nu era decât o agentură teroristă, al cărei rost era propaganda sovietică făcută în rândul muncitorilor, culegerea de informații pentru echipa de măcelari condusă de Stalin la Moscova. Partid care milita pentru “dezmembrarea statului român, multinațional și imperialist”, ei bine, deci Jebeleanu nu l-a cântat numai pe Ceaușescu, ci și pe Tătucul Stalin, despre care aveam să aflu mai târziu că a fost cel mai mare asasin și torționar din istoria omenirii”

Despre lumea scriitorilor din acea perioadă autorul spune că e o lume bolnavă, iar Uniunea scriitorilor e comparată cu o lume de coropișnițe. Și tot pe același plan autorul face niște afirmații cutremurătoare :

„Pe cine ar trebui eu să înjur acum cel mai mult, mi-am spus în gând și ca și cum în mine s-ar fi aflat un drac ușor, numai ce-l aud șoptindu-mi, lumea asta literară, o lume de șulfe, de închipuiți, toți își închipuie că sunt buricul pământului. O lume de jigodii și de cinici, ca Zaharia Stancu, sau ca acel homuncul pe care-l văzusem ani de zile pe culoarul Facultății de filozofie.  Mă gândesc la Mihai Beniuc și la atâția alții, la Paul Georgescu, cel care-l omorâse pur și simplu pe Mihu Dragomir, despre omorul acesta se vorbea în surdină, dar oricum eu am auzit vorbindu-se despre el”

Și în același context, autorul afirmă că „scriitorii români se mănâncă între ei într-un mod inimaginabil. Invidia este atât de mare la noi, iar mediul scriitoricesc este atât de corupt, încât un scriitor sensibil, mai puțin obraznic și cu tupeu, cum au fost de pildă poeții generației 60, un asemenea poet nu poate să răzbată”. Acest modus vivendi a fost resimțit de autor pe pielea lui, întrucât, deși avea lucrări literare de valoare, toate editurile au refuzat să-l publice, invocând diverse motive neîntemeiate sau ducându-l cu vorba, ba chiar l-au dat pe mâna autorităților pentru anchetarea lui.

Ștefan Dumitrescu intră conflict și cu poetul Ion Gheorghe, pe care l-a auzit afirmând la o întrunire că poetul Nicolae Labiș a fost asasinat. Când este întrebat de Ștefan Dumitrescu dacă e adevărată afirmația lui, nu recunoaște, ba mai mult îi sugerează să nu se mai ia “după gura lumii”. Se bucură, totuși, și de aprecierea unora dintre scriitorii de atunci, cum ar fi Adrian Păunescu, de pildă, care la un moment dat exclamă: „ascultați-mă, ascultați-mă cu atenție, am dat de un poet extraordinar, unul din marii poeți pe care îi dă literatura română”, numai că acesta e un episod singular de satisfacție, mai tot timpul sufletul autorului fiind ros de invidia și răutatea confraților lui în ale scrisului. Interesant de urmărit este dialogul imaginar al autorului cu spiritul marelui romancier rus Feodor Mihailovici Dostoievski, căruia, în cadrul numeroaselor întâlniri virtuale, îi cere sfaturi cu privire la situația sa, dar și referitoare la soarta poporului român. M-a impresionat mult definiția pe care Ștefan Dumitrescu o dă scriitorului : „Ce este un scriitor? Un om care se zbate cu o mulțime de greutăți, mult mai multe decât semenii săi, invidiat, care trăiește pentru chemarea lui spirituală renunțând la foarte multe plăceri, un om mai fragil decât alții, o ființă dezaptată și foarte sensibilă, creator al unor valori inestimabile, pentru care viața este un chin, o veșnică tânjire. Moare de cele mai multe ori și fie că lasă sau nu o operă în urma lui, singurul câștig e că e dus la Cimitirul Belu. Acesta e singurul câștig. Și după ce că o viață s-au mâncat între ei și s-au bârfit mai rău decât niște câini, acum îi adună Dumnezeu la un  loc să nu aibă aibă liniște nici pe lumea ailaltă”.

Tot în această parte a cărții își fac loc două tulburătoare povești de dragoste descrise în stilul inconfundabil cu care ne-a obișnuit deja Ștefan Dumitrescu. Elena, prima mare iubire, îl părăsește brusc, fără să-i spună nimic, și se mărită cu un asistent universitar, lăsându-l pe autor într-o stare de suferință vecină cu nebunia. Îi ostoiește suferința Cora, o poetă de talent, care îi provoacă o și mai mare durere atunci când află că ea se culca cu toți redactorii de carte pentru a-i fi publicate cărțile. Este fascinant modul cum descrie Ștefan Dumitrescu momentele de maximă intimitate dintre cei doi : „La un moment dat a început să plouă. Ploua mărunt, insistent, ca și cum ar fi plouat de la începutul lumii. Am vrut să o acopăr, lasă dragule, iubește-mă, să plouă peste noi și noi să ne iubim. De când îmi doresc eu lucrul acesta. După ce am terminat, a luat hainele ei și ale mele și le-a băgat într-o sacoșă de plastic. Noi am rămas goi, îmbrățișați pe pledul și pe balonzaidul ei. Am privit ploaia căzând pe umerii ei rotunzi și frumoși, pe sânii rotunzi și albi, ca niște globuri iluminând în ziua mohorâtă și pustie de toamnă.”

În partea a treia a romanului, ca urmare a unei cuvântări ținută la sediul Uniunii scriitorilor, pe când autorul se afla în stare de ebrietate, în care condamna extrem de dur racilele societății aceleia, este arestat de autorități și bătut (sigur că nici el nu s-a lăsat mai prejos, fiind la un pas să-l strângă de gât pe anchetatorul care l-a lovit) și supus unui tratament inuman. Salvarea i-a venit de la psihologul unității, ofițerul Dobrescu, un foarte bun specialist în domeniu, care i-a demonstrat că opera lui, și în special lucrarea “Cerul întors pe dos” conține mesaje cifrate extrem de importante, care, dacă ar fi date publicității, ar afecta grav siguranța națională a României. Dobrescu îi mai spune că din lucrarea Anti-Bălcescu, dacă se extrag cuvintele din text din patru în patru, rezultă că “în noaptea de trei spre patru martie 1977, pământul se va cutremura din adâncuri, Bucureștiul se va dărâma și s

În partea a treia a romanului, ca urmare a unei cuvântări ținută la sediul Uniunii scriitorilor, pe când autorul se afla în stare de ebrietate, în care condamna extrem de dur racilele societății aceleia, este arestat de autorități și bătut (sigur că nici el nu s-a lăsat mai prejos, fiind la un pas să-l strângă de gât pe anchetatorul care l-a lovit) și supus unui tratament inuman. Salvarea i-a venit de la psihologul unității, ofițerul Dobrescu, un foarte bun specialist în domeniu, care i-a demonstrat că opera lui, și în special lucrarea “Cerul întors pe dos” conține mesaje cifrate extrem de importante, care, dacă ar fi date publicității, ar afecta grav siguranța națională a României. Dobrescu îi mai spune că din lucrarea Anti-Bălcescu, dacă se extrag cuvintele din text din patru în patru, rezultă că “în noaptea de trei spre patru martie 1977, pământul se va cutremura din adâncuri, Bucureștiul se va dărâma și se va surpa, mulți oameni fiind surprinși sub dărâmături” (mesajul era descifrat în 1976). Mai rezultă și un alt mesaj, la fel de cutremurător, potrivit căruia, în decembrie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu vor fi alungați de la putere și împușcați în ziua de Crăciun.

Concluzia descifrării mesajelor este una năucitoare: oricât s-ar continua descifrarea, aceasta este aproape fără sfârșit, iar datele și informațiile care reies din mesaje pot zgudui lumea din temelii și nu întâmplător “foarte mulți din oamenii care au lucrat la decodificare fie și-au pus capăt zilelor, fie au fost găsiți morți.

General  IIE GORJAN

by

Referinţă Bibliografică

Arta literară la superlativ: CRONICA LITERARĂ LA ROMANUL „FEODOR  MIHAIKLOVICI DOSTOIEVSKI SE VA SINUCIDE LA BUCUREȘTI”, de Ștefan Dumitrescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 noiembrie 2018