Da, sunt fericită! Astăzi sunt fericită! Poate vă întrebați de ce sunt fericită,  dar nu aș putea să vă răspund pentru ce anume sunt fericită, poate că m-am trezit așa, cu o dorință de viața cum n-am mai avut-o niciodată. Un zâmbet mi-a inundat chipul. E dimineață mi-am spus, e viață, lumina spală fața întunericului. Ce fericire că te poți trezi, că ai dreptul la o nouă zi, la o nouă șansă de viața, la zbor și libertate. Poți face orice, poți culege orice, poți modela orice, poți urca munții, săruta florile, mângâia firul ierbii, asculta murmurul vântului, șoapta copacilor, poți admira dansul apelor, câte nu poți să faci! Fericirea îmi zâmbește de pretutindeni. Niciodată nu a mai făcut-o așa ca până astăzi. Erau momente când venea, bătea la poarta vieții mele cu realizări care mai de care mai colorate, se pierdea printre sentimente, pe urmă adormea. Când îmi întorceam capul ea avea ochii stinși ca și cum se pregătea să îmi spună că e atâta munca pentru câte o clipă de extaz! Și zilele treceau, unele mai posomorâte, altele mai zâmbitoare. Adesea când se aduna așa, prea multă bucurie, trebuia să vină o umbră care să-i întunece chipul, o teamă că nu este dat omului atâta veselie, va trebui să plătească pentru prea mult zâmbet și ceva rău îl așteaptă pe cale, ceva care să-i deschidă izvorul lacrimilor, să mai scuture din zâmbete, din prea mult soare și cam așa se și petreceau lucrurile. Când ți-e teamă de prea multă fericire alergi involuntar pe calea tristeții. Astăzi nu mă mai tem de nimic. Sunt fericită. De ce? Fără un motiv anume. Poate unii vă gândiți că e ciudat. Nu e ciudat deloc. E atâta fericire în jur și în noi, dar refuzăm să o vedem, să o acceptăm. Aici mulți mă vor contrazice spunând că în lume e atâta tristețe, boală, nevoi. Este, însă de ai sufletul liber, curățit de toate  de orice gând al întristarii, vei găsi fericirea și în lacrima durerii. Cum așa, simplu? Ei bine, foarte simplu, prin iubire. Totul în jurul nostru cântă a dragoste, toată creația este un imn de dragoste al Creatorului, dar am devenit atât de orbi că nu ne mai bucurăm de nimic. Ar trebui să privim o insectă cum își scutură aripioarele și se bucură de lumină și căldură, apoi să ne întoarcem privirea spre noi care am devenit atât de nesimțitori, încât nu putem observa cum totul, dar totul în jurul nostru ne zâmbește și ne îndeamnă să fim fericiți. Zorii unei noi zile ar trebui să aducă un mulțumesc vieții și luminii, să ne aducă soare pe chip, să ne încarce de energie, ființa noastră să radieze în jur seninătate, ca din seninătatea ei să se poată împărtăși și cei ce trec pe alături.

Cum poți să fii fericit într-o mare învolburată? Foarte simplu. Te liniștești, mulțumești vieții, mulțumești soarelui ce își dezvăluie chipul în zori, mulțumești lunii că te veghează în noapte, mulțumești Cerului că te-a învrednicit să fii liber, să iubești, să dăruiești, să exiști. Atunci orice nor întunecat, orice urmă de supărare o să se piardă. O să apună toate temerile, te vei simți iubire, te vei simți fericire, te vei simți dăruire, de vei simți împlinire. Trebuie doar să încerci și te vei vindeca de tot întunericului, în timp ce lumina și fericirea îți vor călăuzi pașii.

Și cum e o perioadă de pregătire spirituală a creștinilor în așteptarea Paștelui, când i-am povestit mamei mele într-o zi că am câteva colege la serviciu care țin tot postul, că reușesc să se nevoiască spre a duce această cruce până la capăt, mami mi-a spus cu acea nevinovăție a unui copil, că e mare lucru ce fac ele, că se roagă și pentru noi cei care nu reușim să ținem tot postul. Parcă m-a lovit cu ceva în moalele capului. La asta nu m-am gândit. Că în mănăstiri, în biserici, se rostesc rugăciuni pentru toată lumea începând cu Ectenia Cererilor știam din pruncie, dar să îmi imaginez vreodată că un simplu om părăsește individualismul și pe lângă rugăciunile făcute pentru el, pentru familie, apropiați, se roagă și pentru toată lumea în liniștea casei lui, nu am făcut-o. I-am dat dreptate. Da, așa ar trebui, să ne rugăm unii pentru alții. Nu spun că nu m-am rugat și individual pentru toată lumea, nu doar în timpul Sfintelor Slujbe, dar niciodată  parcă nu am înțeles mai bine puterea rugăciunii până nu am auzit-o pe mami spunând că cei ce se nevoiesc în post se roagă și pentru noi. Vedeți câtă iubire, câtă liniște, câtă fericire aduce dăruirea a ceea ce e frumos în jur, un gând bun, o rugăciune, o mângâiere, o vorbă dulce, o mână întinsă celui căzut. Nimic nu te face mai fericit decât a dărui. Bunătatea, după cum Alexandru Vlahuță îi spune fiicei lui, e cea care aduce fericirea. Atunci când ești bun, când simți acea bunătate ce se revarsă din tine ca un râu, spre cei din jurul tău, ești cu adevărat fericit.

Când dăruiești fericire, ești fericit.

Și cum nimic nu e întâmplător în lumea aceasta, toate se petrec cu un scop, ceva, cu puțin timp în urmă, mi-a deschis iarăși sufletul spre ce am crezut că voi lăsa uitării sau de care mă voi folosi doar când e nevoie datorită serviciului, dragostea fața de carte, de cuvântul ce zidește lumi și te înălța. Cărțile sunt singurele ce nu ne vor întoarce niciodată spatele, ele duc poveri și bucurii, trăiesc o mulțime de vieți, trăiesc cu noi, pentru noi și prin noi. Sunt felinarele cunoașterii. Dacă te apleci spre filele lor vei putea asculta atâtea povești, vei trăi atâtea vieți, atâta fericire.

Nu am crezut că voi mai avea acea deschidere senină spre ceva ce am închis cândva fără de voie, într-o rătăcire a firi, dar ceva care mi-a atins sufletul cu putere, nu ca o ploaie scurtă de vară, pentru că am mai pățit-o și cu altele asemenea, puține ce-i drept, dar cruciale. O să încerc să dau două exemple ca să mă fac mai înțeleasă. Din pruncie până ce am trecut bine de perioada adolescenței, atât de mult iubeam biserica, că nu concepeam să treacă vreo zi de sărbătoare fără a mă ruga în Casa lui Dumnezeu. Îmi amintesc că am fost cândva la o nuntă, într-o localitate din județul Arad, cu familia unui preot, eram colegi de facultate, aveam o obligație cum se obișnuiește a se spune. Nunta a fost sâmbăta pe duminică, iar duminica am plecat spre casă. I-am rugat să oprească la o biserică din drumul nostru cinci minute, nu puteam să las să treacă Sfânta Liturghie fără să rostesc și eu în biserică o rugăciune, dar nu au dorit să facă acest lucru ca la scurt timp, în dreptul unei alte biserici ivite pe drum, tatăl preotului să își amintească că a uitat cheile de la casă în localul unde s-a ținut nunta. I-am rugat să mă lase pe mine la biserică, că o să-i aștept la șosea când se vor întoarce și așa s-au petrecut lucrurile în ziua aceea. Viața te poartă însă pe numeroase cărări și se întâmplă să se mai rupă ceva din tine câteodată, așa că a fost o vreme când omul acela de odinioară, aproape fanatic sau hai să-i spun un copil în ale credinței, a mai avut și ochii stinși. Tot mami a fost cea care m-a tras de mânecă. Haide, mergi la biserică, la strană, la noi în parohie părintele nu mai are cantor, iar tu cunoști rânduiala slujbelor, tu poți cânta, ai făcut acest lucru în alte biserici, acum mergi să o faci la tine acasă. Greu m-am urnit, cuvântul mamei mele m-a trimis spre biserică. Aproape că m-am vindecat de lenevirea sufletească, dar nu în totalitate, că mereu poate interveni și acel ceva ce să mă facă absentă, că focul nu mai e același ca odinioară, dar s-a aprins. Îmi amintesc și de bătrânii din copilăria mea, cât de simpli, cât de credincioși erau, ca niște  prunci. Parcă mi-e doar de acea naivitate dulce, dar constructivă.

Un alt exemplu ar fi profesia mea, cea de dascăl. Am simțit-o ca pe o misiune sfântă, ca pe ceva făcut pentru mine, pentru sufletul meu. Aveam atâta râvnă în a învața pe alții, în a dărui, până ce copiii s-au schimbat, au crescut, alții au venit în locul lor, cu mai puțină dorință de cunoaștere, cu mai multă răceală față de carte, de parcă nimic nu le-ar mai fi putut ajunge la suflet unora. Nu știu, poate copiii sunt tot copii, dar ceva mai diferiți, poate ne-am schimbat și noi, ne-a mai călit viața aceasta. Dacă înveți să te eliberezi de toate, să simți seninătate în tine și în jur, poți pătrunde și acolo unde copilul e îndărătnic și să faci atractivă măcar o frântură de învățătură, după puterea lui de înțelegere, îi prezinți acea firimitură, în așa fel încât să-i capteze atenția, dar în acest caz experiența își spune cuvântul, trebuie să ai ani de lucru, de exerciții, de ecuații cu necunoscute în spate, dar și multă răbdare, înțelegere pentru toate și dăruire, altfel e totul zadarnic, să-i vezi pe toți la fel de frumoși și deschiși spre învățătură și cunoaștere, dar uneori prea puși pe șotii, că acestea sunt ale copilăriei.

Mă reîntorc la carte. Totul a revenit ca într-un cerc ce a terminat o rotație și a revenit pe axul său de la început. Te poartă viața pe fel de fel de cărări. Te mai împiedici în drumul tău și de câte un film în care mor elefanții, pe urmă rătăcești o vreme, dar când dai peste acel rubin strălucitor, renaști ca Păsărea Phoenix, din propria cenușă.

Dar să vă povestesc ce e cu elefanții și zâmbesc de câte ori îmi amintesc această replică a soțului meu ce a plecat în urmă cu trei ani spre o stea, dintr-o altă lume, de unde îmi zâmbește în fiecare clipă. Am vizionat filmul „Prietenii mei elefanții“, cred că mulți îl cunosc, iar la finalul filmului elefantul ce facea atâtea sacrificii pentru stăpânul – prietenul lui, pentru familia acestuia, chiar și atunci când a fost prigonit pe nedrept, moare, sacrificându-și viața pentru cei dragi. Am plâns că nici măcar în film nu există un final fericit, ce să mai spui de realitate. De atunci de câte ori Adrian mă vedea emoționată în urma unei cărți triste lecturate, film și alte câte au mai fost, îmi spunea că nu are ce să îmi facă dacă eu aleg să mă tot uit la filme în care au murit elefanții.

– Ce s-a întâmplat, iarăși a murit elefantul? mă întreba.

A murit, cum să nu moară? Și încă câți elefanți au murit în jurul meu, aproape că mă rătăcisem printre ei. Și în cărțile scrise de mine, dorind să fiu cât mai realistă, au murit atât de mulți elefanți.

Hai să lăsăm elefanții aceia care apun și să privim acel elefant mare și alb care nu moare, acea fericire ce vine din bunătate și dăruire.

Te simți atât de liber când te simți iubire, nu doar pentru tine, pentru cei cunoscuți ție, ci pentru tot ce e în jurul tău. Când ai înțelegere pentru toate, când începi să vezi o urmă de bunătate chiar și acolo unde totul spune că nu mai există speranță, ești fericit. Porți simți și spune cu toată ființa ta sunt fericit, convins fiind că nimic nu îți va mai umbri niciodată acea fericire oricâte neguri se vor mai roti prin norii din jur.

Astăzi sunt fericit / din volumul în lucru „Emoții“ / Ana-Cristina Popescu

by

Referinţă Bibliografică

ANA-CRISTINA POPESCU: Astăzi sunt fericit/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 martie 2025