„Din când în când, în anii ce vor veni, sper să fiţi trataţi nedrept, astfel încât să puteţi să cunoaşteţi valoarea dreptăţii. Sper să suferiţi dezamăgirea unei trădări pentru a învăţa importanţa loialităţii. Îmi pare rău să spun asta, dar sper să vă găsiţi în singurătate din când în când, astfel încât să nu consideraţi prietenii un bun garantat. Vă doresc ghinion, din nou, din când în când, astfel încât să realizaţi rolul pe care norocul şi şansa le joacă în viaţă, şi să înţelegeţi că succesul vostru nu este complet meritat, şi că eşecul altora nu este, la fel, complet meritat. Şi atunci când veţi pierde, aşa cum se va întâmpla din când în când, sper ca din când în când adversarul vostru să se bucure de eşecul vostru. Este un mod de a înţelege importanţa sportivităţii. Sper să fiţi ignoraţi, astfel încât să ştiţi importanţa de a-i asculta pe ceilalţi, şi sper să vă loviţi de atâta durere încât să învăţaţi valoarea compasiunii”. (Președintele Curții Supreme de Justiție a SUA, John G. Roberts Jr. Discurs la festivitatea de absolvire a unei școli)
Deosebit de interesanta alocuțiune citată mai sus își găsește un tot pe atât de necesar loc în culegerea cuvântului celui mai drept și cuvenit pentru oglindirea protagonistei prezentelor pagini, judecătoarea Ana Păcuraru (nu mai puțin omul frumos, admirabil). Face parte din generația noastră, a celor cărora ne-a fost săpat prin destinele școlarilor buhușeni un făgaș parcă expres pentru noi, ales pentru noi și noi aleși pentru el, puțin peste pragul (ca să vezi…!) primei jumătăți de veac trecut și totodată puțin înainte de pragul începutului de mileniu trei. E un răstimp cu de toate: căderea unui regim și punerea la loc tot a unei părți a lui și ce a răsărit din ce a însămânțat el, un groaznic, devastator, cutremur de pământ cu nenumărate pierderi de vieți, pandemie globală, cu lugubrul lui arsenal distructiv – spaimă, suferință, vieți pierdute –, cataclism nuclear la răsărit și tot de acolo monstrul războiului…!
Dar au fost și ofrande minunat de frumoase, de fericite, din grația și beatitudinea celui de-al doilea destin, căci sub înrâurirea a două destine am venit noi în lumina lumii, unul bun și altul rău: am fost copii frumoși, dezinvolți, educați, sănătoși, veseli, cuminți nici mai mult nici mai puțin cuminți decât le stă frumos copiilor să fie; dar am fost și copiii din penumbrele unui regim scos din țâțâni, cu mirarea și fantezia surpate, aruncați în adâncul întunericului doctrinar, de unde după 1989 am explodat direct în cealaltă extremă a libertății, la graniță cu anarhia.
Dar, noi, fiecare dintre noi am constituit generația frumoasă de altădată și ne vedem, fiecare, maturul frumos de acum…! Ana – rândurile de față s-ar așterne oblic dacă pentru noi, aici, nu ar fi Ana, ar fi doamna judecător – a pus cu noi o piatră de fundamentare la emoția amintirilor noastre.
Citatul începutului de text, în primul rând judecătoarei îi este oglindă morală și profesională, dar ne oprim aici, pentru că este suficient de expresiv, spune tot despre vocația justițiară, iar în continuare, noi să primim în vizită de curtoazii și melancolie, voioasă și agreabilă incantația trecutului, prin solia inimii, să stăm de vorbă cu ea și să ne așezăm gândurile la ospățul amintirilor…!
Era o fată frumoasă Ana, avea o grație corporală, de balerină subțire, fără a fi mlădioasă, mergând drept ca o predestinare a mersului ei profesional de mai târziu. Frumoasă, nu e rău să repet, foarte calmă și deloc alunecoasă nici cu privirea, nici cu mersul, nici cu vorba. Parcă liniștea însăși era întrupată în ea, aducea și dădea liniște celor din jur, nu era gălăgioasă, nici zăbăucă să sară în sus, să zburde ca veverițele, să vorbească într-una, neastâmpărată ca o coțofană, să se cocheteze ca un păun, cum mai toți și mai toate eram, căci până ni s-a mai așezat și nouă mintea, bravam fiecare cu ce ne dădea prin gând, părânduni-se că suntem grozavi, frumoși și deștepți, fiecare dintre noi mai mult decât toți…!
Dar Ana era foarte liniștită, întrucâtva introvertită…, avea mintea la învățat carte, avea privirea absorbită drept înainte, nu puteai niciodată să intuiești spre ce orizont, spre ce mistere din depărtate, spre ce visuri nenăscute de somn, neatrase în lamentări ipotetice…, era o adolescentă seducătoare, realistă poate mai mult decât îngăduie fantezia adolescentului să fie…!
Dar așa era Ana! Și nu foarte departe de aceste coordonate spirituale și aproape că și corporale, este și azi! Sobrietatea sa, aceeași dintotdeauna, nu este o baricadă între două lumi: lumea ei și lumea noastră. Nu a zâmbit larg niciodată, dar, ca și demult – nu îmi este deloc pe voia mea să mă împac azi cu realitatea că există în ce mă privește un meschin adevăr al întâmplării de a fi trăit și într-o temporalitate ce se definește prin noțiunea „demult” – când o întâlnești, nu întoarce capul, prefăcându-se că nu vede tocmai în partea din care cineva o recunoaște și privește. Dimpotrivă, se uită la cunoștințe, salută sau răspunde la salut cu un zâmbet discret, luminos, ce-i înflorește toată fața. Omenescul, la urma urmei, răsare în acest zâmbet, căci instanța nu se prelungește pentru nimeni, fie justițiari, fie justițiabili, până în stradă. Strada e a tuturor, cine o parcurge, oricine ar fi, e om ca toți oamenii…!
Poate se miră Ana că eu vorbesc atât de mult despre ea, atât de direct, părând că despre prea multe, părând că o cunosc prea bine… Dar eu nu mă înscriu la un examen cu acest eseu, ce poate denotă din perspectiva adevărurilor sale și imprecizii, adăogiri sau omisiuni…! Eu scriu acum din perspectiva adevărului meu despre ea…, astfel, am crezut, cred și voi crede eu că este Ana. Astfel am cunoscut-o eu, acestea sunt indiciile interrelaționărilor mele cu ea, câte sunt și de când or data. De demult și până azi, în ziua prezentă în care respectul pe care i-l port și admirația ce o am pentru ea nu fac decât să îmi aducă în inimă, iar de acolo în cuvânt voia și libertatea de a transfigura în lumina mărturisirii propriile-mi impresii…!
Nu se compară nimic în viață cu răgazul minții de a se lăsa dusă de emoții prin lumea amintirilor…! În această lume cărei îi sunt loial, eu o regăsesc și pe Ana, iar ea m-a ajutat azi să îmi regăsesc o clipă de zâmbet cât o înveșnicire pe urmele pașilor generației noastre romantice…!
(Foto reprezentativă: Jud. Ana Păcuraru cu soțul ei, prof. Doru Păcuraru)
Aurel V. ZGHERAN
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..