Elev stagiar fiind cândva, într-ale picturii monumentale, pe seama căreia am crezut că voi face o carieră strălucită de zugrav bisericesc, după ce, nici cuminte smirnă, nici derbedeu fără leac, nici tocilar, nici codaș, am absolvit oarece școli și am dat deoparte câteva clase nici cât trenul, nici cât Tabelul lui Mendeleev, dar care, oricum, nu-mi folosesc la nimic, profesorul meu diriginte de șantier, domnul Irimescu, ne spunea nouă, celor din grupă, dintre care în afară de mine toți au ajuns oameni mari, să nu cumva să ne îndrăgostim de colege și să nu facem plozi „pui de pictori”, cum le zicea el, prin sate – aceasta era drasticul edict bipolar al celebrului nostru profesor care ne mai ținea în frâu pe meleagurile patriei, noi mânji fiind atunci, din miei ce-am fost și-am ajuns iar, acum spre amurg.
Nimic, dar absolut nimic n-am ascultat în materie de morală – eu vorbesc în dreptul meu, despre ceilalți nespunând decât că nici ei n-au fost statui și statuile acestea replici de schimnici…!
Anii au trecut…! Întâmplările de prin sate, ca ucenic, apoi ca modest zugrav de biserici, au adăugat câte o legendă la pisania fiecărei biserici pe care m-am ostenit să o împodobesc în stilul neo bizantin, pentru care m-am pregătit și pe care l-am slujit atât cât a fost măsura talentului și pe cât s-au arătat roadele învățăturii mele, în primul rând deprinse de la domnul Irimescu. Pățaniile mele prin sate, izvorâte din firea omenească, nici n-am putut, nici n-am vrut să le ocolesc, iar pe multe dintre ele nu le-am mai putut nici strămuta, nici zăgăzui, ci le-am lăsat la voia soartei să fie curgătoare odată cu mine, cu inima mea, cu sufletul meu, cu ființa mea prin această viață finită ce este numai și numai a mea, veșnicia nefiind a nimănui…!
N-am împletit cozi albe pe schelele bisericilor, cu fața la zid, am mai făcut și altceva, cu mai multă ori mai puțină pricepere, cu mai multă ori mai puțină dragoste, cu mai mult ori mai puțin talent. Azi sunt la capăt de drum pentru mine în munca de presă pe care am efectuat-o vreo treizeci de ani, deoarece vine timpul celor mai tineri decât sunt eu și care pot mai mult decât mine, uneori mai bine…! Scriu cărți și o voi face până când și aici timpul meu nu se va mai înmănușa nici el în coordonatele scrisului la modă.
Însă, măcar de scris rămân neclintit într-o benevolă supunere față de ceea ce inima hotărăște: să aștern cuvintele frumos și cu drag despre colegele mele față de care nici să nu fiu orb, nici împietrit să nu fiu dacă ele sunt oameni frumoși iar pe mine nu mă bate vântul ca pe o velă! Astfel, dedic gândurile ce se așază blând și cuvenit în rândurile de mai jos, unei ziariste vasluiene de obârșie, admirabile peste puterea vorbei scrise, plăcute, foarte cumsecade, profesioniste, cinstite, pline de suflet: Aurina Petrea.
„Sunt puternică, luptătoare și ambițioasă. Viața nu a fost întotdeauna blândă cu mine, m-a supus la multe încercări! De multe ori m-am împiedicat, am căzut, dar de fiecare dată m-am ridicat, mult mai puternică! Am fost nevoită să străbat prin hățișurile vieții. Am învățat din fiecare greșeală și din fiecare eșec, mi-am învăluit sufletul cu frumos, din bucuriile pe care mi le-a oferit viața și iată-mă omul de astăzi!” – este propriul portret al jurnalistei Aurina Petrea pe care însăși și-l zugrăvește din cuvinte. Eu nu-i pot transforma forma sau fondul, dar pot adăuga câteva impresii personale ce nu pot fi decât afective.
În ce mă privește nu sunt decât foarte plăcut emoționat și onorat să o consider colegă pentru că acum, după ce o perioadă a activat în munca didactică este reporter la postul național de televiziune România tv – a absolvit Pedagogie muzicală la Facultatea de Muzică-Pedagogie Muzicală București dar și Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Iar, mai spectaculos decât orice ne-ar fi putut trece prin minte vreodată, având ca reper de pornire aceste două direcții profesionale, este sportivă de performanță într-o ramură căreia acoperământul vestimentar îi împiedică vizibilitatea: fitnessul și culturismul, ambele începute și desăvârșite cu aportul dedicat al antrenorului profesionist care îi va deveni soț, Emilian Știrbu. „Orice sportiv care urcă pe scenă, este deja câștigător. Ca să ajungă în această postură, trebuie să muncească foarte mult. Ore de antrenamente în sală cu greutăți, trebuie să respecte o dietă strictă și să facă sacrificii. E nevoie de voință, dăruire, perseverență și ambiție. Dacă ai respectat toate acestea și ai urcat pe scenă, înseamnă că ți-ai depășit limitele și ești câștigător!”, spune vrednic de asumat drept condiție de valoare a oricărui sportiv ce țintește performanța, Aurina Petrea. Argumentul nu este altul mai incontestabil decât frumoasa-i corporalitate, invidiată chiar de voinicii numai piele și mușchi. Aurina Petrea are un trup sculptat de maeștrii Renașterii, de la frunte până la degetele picioarelor mușchii reliefați impresionant îi strălucesc arămii și încordați, încât un romantic s-ar întreba dacă îmbrățișarea ei nu l-ar sfărâma și l-ar preface un pumn de nisip…!
De scurt timp a devenit arbitru și ofițer de presă al FRCF. Are două fiice frumoase împlinite și împlinitoare a armoniei și bucuriei familiale. Ce să își dorească mai mult jurnalista Aurina Petrea, colega mea frumoasă, inteligentă, profesionistă, generoasă, foarte plăcută în comuniune cu cei de pretutindeni și de diverse tipuri profesionale, culturale, pur umane…?!
Dar eu îmi doresc mai mult decât pot cuprinde în palidele-mi cuvinte în care-nveșmântez chipul unei personalități vasluiene și naționale cumsecade și de valoare: să nu regret niciodată că printre altele de care nu am ținut cont din învățămintele profesorului Irimescu sunt și cele care privesc pe protagonista rândurilor de față, colega mea Aurina Petrea – ne povățuia ceva domnul Irimescu despre colegele de grupă de pe șantierele de pictură bisericească, iar eu nu am ascultat nici atunci, nu ascult nici acum, nu voi asculta niciodată. Ba chiar mai mult decât atât, colegele mele frumoase m-au emoționat toată viața, mă emoționează acum și mă vor emoționa până când nici să îmi dau seama nu voi mai putea…!
De altminteri, prezentul text e înrâurit de neascultările mele, însă scopul primordial al lui este acela de o face și în acest fel cunoscută cititorilor mei pe Aurina Petrea, mai mult decât am prezentat-o eu revenindu-le lor să descopere, pentru că este o persoană publică admirabilă…!
Aurel V. ZGHERAN
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..