N-aș fi vrut să spun niciodată nimănui această poveste. Dar anii și viața curg ca râul și nu este om pe lume către care într-o zi să nu strige propria-i conștiință – doar că unii răspund, alții nu. Momentul răspunsului oprește ornicul, anulează calendarul, deviază cronologia, analiza, explicațiile, justificările, combaterile, spațialitatea, temporalitatea, exactitatea, logica absolută…, întrebările conștiinței și răspunsurile au o replică relativă a toate acestea, într-o interioritate individuală umană.

Mai mult sau mai puțin sincere, răspunsurile pot fi: foarte scrupuloase, vagi, riguroase, realiste, ipotetice… Fiecare dintre ele depinde strict de fiecare dintre noi – unii onești, alții nesinceri chiar și cu ei înșiși.

Iată, așa, în aceste coordonate de tipologii morale un azi al unei confesiuni a fost să fie fixat, într-o organizare inexplicabilă de jocuri ale destinului, ca zi a unei iubiri crezute în actul înfloririi ei numai zori de fericire, fără amurg. Amintirile au recuperat-o din obscuritatea uitării, conștiința a stăruit să fie oglindită în lumină. A fost o iubire numai de o vară transcendentă de la beatitudine la suferință. Vara a fost clipă, suferința neîncetată…!

Firul povestei se deapănă ca o datorie și un răspuns la întrebările conștiinței, mai jos:

Cândva, într-o vară, un pictor lucra la Circul de Stat din București, ca scenograf. În vara aceea, scurtă între două praguri temporale, a cunoscut și a iubit o frumoasă fată africană. Atât de mult a iubit-o încât mult timp de la despărțire el nu a mai crezut decât că i-a fost dat să nu iubească în viață decât o singură vară. Era răpitor de frumoasă fata africană. Când buzele lui i se loveau de trupul ei, pielea-i scârțâia ca un staniol negru strălucitor. Atât de frumoasă era încât uitarea avea în ea cel mai aprig dușman. Avea doi ochi frumoși, atât de negri încât întunericul nopții era în jurul trupului ei un fondal luminos. Avea părul negru lucios ca un cărbune umed, atât de des încât, mângâindu-l, pictorului i se părea că apasă degetele într-un mușchi negru de piatră. Avea un trup de antilopă sprintenă, sălbatică precum știma junglelor africane; îl învelea o piele ca o catifea neagră, atât de neagră încât umezită cu sărutări lucea părând lăcuită.

Fiecare zi era în sufletul lor o duminică, dar în duminicile din calendar plecau prin munții Prahovei, cu trenul…, pentru ei seara cobora după miezul nopții, hrăneau cu iubire viața ca și cum ar fi făcut de rușine timpul în fața veșniciei. Nu-l simțeau, n-aveau grija lui, nu credeau că odată și odată tot timpul va învinge…!

Frumoasa fată africană era tot ce exista pentru pictor, pictorul era tot ce exista pentru frumoasa fată africană. El se culca lângă ea ca și cum lua în brațe întunericul, nu se zărea trupul ei atât de întunecat încât, arcuit frumos pe așternut, părea o umbră neagră din care se distingeau doar albul ochilor și dinții de porțelan alb. Pictorul scenograf de la circ o iubea atât de mult pe frumoasa fată africană, trandafirul lui negru de o vară, încât îi iubea și umbra. Poți iubi forma unei umbre? Sigur că da…! Era călduroasă făptura acestei umbre, era veselă, râdea, vorbea întruna, povestea tot timpul despre ea…! Doamne, câte întâmplări fascinante povestea frumoasa fată africană…!

Ceea ce nu crezuse până atunci pictorul și n-a mai crezut de atunci că i-a fost dat să audă și îi va mai fi vreodată, era că frumoasa fată africană, după cum spunea, avea un strămoș șef de trib prin nu știu ce așezare de colibe înghițite într-un adânc de junglă africană.

Îi cerea pictorului să facă nuntă africană în junglă, cu nuntași negri, goi, unși cu sânge de capră și venin de șarpe, agitând prin aer niște măciuci ca ghiogele dacilor, ori precum bastoanele călușarilor noștri – iată ce mică e lumea când cercetăm tradițiile popoarelor…!

Într-o zi, povestea l-a spintecat pe pictor cu o spaimă zguduitoare: strămoșul frumoasei fete africane fusese, pesemne,  canibal…! Dar el o iubea…! Ea i-a devorat iubirea, nu carnea trupului și i-a hrănit o vară sufletul cu spiritul iubirii sale sălbatice…! Însă, zeii ei africani războinici și blândul lui Dumnezeu s-au dușmănit. Într-o zi ea a plecat în Africa, el s-a întors acasă, în Moldova și a început să picteze biserici…! De atunci, pictorul care s-a iubit o vară cu o frumoasă fată africană vizionează trist, căzut pe gânduri, filme oglindind viața tumultoasă a junglei. Este ceva familiar pentru el în priveliștile acestea, curge încă prin sângele inimii sale o iubire vrăjită, o remușcare, o pedeapsă, o durere ca o traumă a sufletului.

…Au trecut ani mulți…! Între timp, pictorul și frumoasa fată africană au descoperit o cunoștință comună în persoana unui profesor universitar, interpret de muzică folclorică dobrogeană, totodată. Prin el, pictorul și iubita lui africană au reluat și au menținut un timp legătura. Într-o zi, profesorul l-a trimis pe pictor la Gara de Nord, spunându-i că se va întâlni cu fiica frumoasei fete africane (ea ca și mama ei mai înainte, era studentă în România).

Și a mers pictorul…! A întâlnit-o pe fiica frumoasei fete africane, care avea să fie solia durerii: mama ei nu mai trăia…! Zeii africani îi luaseră sufletul în împrejurarea dramatică a unei inundații – un râu a năvălit peste maluri, a cuprins pădurea după o ploaie torențială și a înghițit un sat întreg în care frumoasa fată africană slujea ca educatoare, ei și multora nemaigăsindu-li-se niciodată trupurile.

N-a vrut pictorul și nu va vrea să știe mai mult niciodată. Ceea ce ar vrea este să uite ce groază l-a trăznit prin inimă când a ascultat povestirea acelei întâmplări în care un sat african și frumoasa lui fată africană au căzut pradă apelor sălbatice și crocodililor fioroși.

Dar a aflat de la fata din Gara de Nord, și n-ar mai putea uita vreodată că frumoasa fată africană, mama sa, i-a vorbit adeseori despre el, neuitându-l până în ultima ei zi…! Sunt ani și ani din de atunci…! Parcă pironiți între două vieți…! Timp în care pictorul este hoinarul Gării de Nord. Însingurat, contemplând aglomerația, traversând lungile peroane aglomerate în lung și-n lat. Urmărește, caută, așteaptă pe cineva care nu va mai veni niciodată: frumoasa fată africană. Tresare când i se pare că o zărește printre călători, i se uită adânc în ochi, dar, dezamăgitor: își dă seama că n-a fost decât umbra propriilor amintiri…!

Și dacă ar fi să fie, ea nu l-ar mai cunoaște el n-ar mai cunoaște-o…, a trecut atât de mult timp…!

În lumea sa, acum este deja târziu pentru pictor, iar frumoasa fată africană este azi doar un spirit săgetător…! Sunt patruzeci de ani de când nu s-au mai întâlnit niciodată.

Între timp frumoasa fată africană a adus pe lume o floare de fată frumoasă cum a fost ea, apoi s-a prefăcut orhidee neagră, argintată de lințoliul lunii și a înflorit între stelele oglindite-n apele-ntunecate ale junglei africane.

Nici cu fiica fetei africane nu s-a întâlnit pictorul decât o singură dată. Cine știe dacă el n-o fi zărit-o vreodată printre străinii din Gara de Nord, cine știe dacă ea nu l-o fi zărit pe el și nu se mai cunosc…! Cine știe dacă se vor mai recunoaște vreodată. Nici cântărețul dobrogean nu mai este azi printre noi. El poate că știa mai multe. Dar n-a mai avut timp să-i spună prietenului său, pictorul…!

Aceasta e povestea vajnicului drumeț, pictor, de atâția ani, de o viață de om hoinar prin Gara de Nord din București, nimeni nu știe de ce, nimeni nu știe ce gânduri îl apasă, nimeni nu știe ce-l mână din urma pasului propriei soarte pe peroanele unei gări ce-i este de mult timp cămin al inimii, gândului și sufletului său…!

(Aurel V. Zgheran) 

(Foto: Frumoasele fete africane sunt replica supremă a zeiței dragostei și libertății. București, Gara de Nord, 2013: amintiri de demult, gânduri dintotdeauna…!)

by

Referinţă Bibliografică

Elegie pentru frumoasa fată africană/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 octombrie 2022