Îmi place să frecventez Gara de Nord din București, ca unui om fără căpătâi. Umblu de colo-colo, mă fascinează să ascult semnalul difuzoarelor cu melodia „Glasul roților de tren”, intru în cafe-barul de pe peron, beau vin cu sticluța de o sută de grame, ies iarăși pe peron, mă strecor hai-hui prin aglomerația gării, casc gura la panouri, la locomotive, la chioșcuri, la cucoane cu gura mare și la cele melancolice, mă uit după oamenii care fug trăgând ca mârțoagele de trolere ori cărând ca hamalii bagajele, mă uit și la cei înțepeniți din loc în loc – cei care așteaptă se uită departe, pungașii se uită la buzunare, derbedeii și romanticii se uită cam în aceeași direcție, prostituatele se uită în ochi…, eu mă uit la tot, mai intru în vorbă cu oamenii, mai număr banii să văd dacă mai am de o sticluță, dacă mai am intru să o cumpăr, mai șed să o beau, mă gândesc departe, apoi plec la hotel, ori pe unde am treabă, dar mă întorc dacă nu în aceeași zi, în cea următoare, mai de dimineață, mai pe la prânz ori mai pe seară, în funcție de programul acelei zile…!
Câte amintiri răsună și clipesc prin sufletul meu în acest loc neîncetat forfotit de oameni ce vin și pleacă, de oameni buni, de oameni răi, de oameni frumoși, de oameni urâți, de oameni cinstiți, de șmecheri, de oameni cu treabă, de hoinari…, de oameni de tot felul…! O viață de om am fost, la rându-mi, străinul ce-a bântuit pe aici ca uliul cerul, prin răstimpuri, în ultimii cinsprezece ani aproape lunar, câteodată de două trei ori pe lună.
La București am făcut armata, la București am făcut școală, la București am lucrat prin mai multe locuri, de la Circul de Stat, la biserici și în presă – la București lucrez și acum. Sub ochii mei, Gara de Nord și-a schimbat necontenit înfățișarea, personalul, sălile, restaurantele, spațiile comerciale…, doar eu, chiar dacă schimbat corporal din tânăr ca mânzul în ceva ce nu amintește la suprafață cum am fost vreodată, sunt numai și numai același oaspete ce vine ca hulubii prin cotloanele din scheletul bolților și o părăsește ca tristele berze alungate de frisoanele toamnei…!
Îmi place să frecventez Gara de Nord pentru că este singurul loc aglomerat ce-mi retrocedează libertatea câtă vreme ea este casa gândurilor mele, iar gândurile mele sufocate de lumea altora, se relaxează doar în lumea lor…!
Nu atâtea și atâtea întâlniri și despărțiri câte am avut eu în Gara de Nord mi-au umplut ochii de lacrimi și inima de melancolii, ci pustietatea de înainte și de după ele…! De aceea, cu cât e mai aglomerată Gara de Nord când o străbat de-a lungul și de-a latul ca și cum aș cotrobăi ceva, cu atât eu simt mai profund viața în libertatea ei totală, în agitația ei emoțională, în freamătul condiției ei de viață și a dreptului la viață al tuturor.
Iată, de aceea mă zguduie melodia „La Gara de Nord” cântată de minunata Corina Chiriac! E atât de răscolitoare încât îmi vine să smulg cu mâna mea plânsul din haosul durerilor ca să arunc în cer cu el, de parcă aș vrea să sparg un geam pentru că am pierdut cheia de la ușă…, e atât de tandră încât aș da cu lacrimile de pământ, ca și cum aș avea în ochi o inundație…! Cântecul acesta mă doare, melodia lui mă doare, glasul duios al Corinei mă doare, cuvintele mă dor, despărțirea mă doare, dorul mă doare…!
Gara de Nord e instanța în fața căreia sunt exonerat de fiecare vină pe care o regret sau nu, eu aici uit și îmi aduc aminte, eu aici iubesc și iert, iubesc și pedepsesc, iubesc și sunt fericit, iubesc și sufăr…! Gara de Nord este pentru mine încă o viață a mea, încă un cer și un pământ, încă un aici de fiecare dată când pun piciorul pe peron și încă un acolo când plec, rămânând în urmă oamenii ei și lumea mea…!
În Gara de Nord îmi este ținutul iubirii mele pentru Corina Chiriac, în Gara de Nord e cântecul Corinei ce-așterne îngerului un rai în inima mea…! Când o întâlnesc pe artista Corina Chiriac, eu nu i-am spus niciodată, îi spun acum, simt că mă iubește efemer cântând „La Gara de Nord”, iar de aceea ar trebui să simtă și ea că eu o iubesc definitiv de când am ascultat prima dată acest cântec la fel de sentimental cu cel care va fi ultimul… (pe acela îl cântă Marina Florea și se numește „La revedere, iubirea mea”)!
Aurel V. ZGHERAN
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..