Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Aureliu GOCI: VIRGIL CIUCĂ, UN ROMÂN AMERICAN ŞI POEZIA CA DISCURS MORAL ŞI REVENDICARE SOCIALĂ

Aureliu GOCI: VIRGIL CIUCĂ, UN ROMÂN AMERICAN ŞI POEZIA CA DISCURS MORAL ŞI REVENDICARE SOCIALĂ

Virgil Ciucă: Execuţia (Poezii), Editura „Semne”, Bucuresti, 2014

Poezia domnului Virgil Ciucă este un clar discurs politic, un act revendicativ de o violenţă  nemaiîntălnită în literatura  noastră şi  desigur, şi un document psihologic, o fişă identitară  pentru un răzvratit, patriot exacerbat şi răzbunător până la paroxism, un haiduc în lupta cu sistemul, înţelegând prin sistem ordinea planetară nedreaptă,  coercitivă, atât la Bucuresti, cât şi la New York.

De altfel, domnul Ciucă este, deopotrivă, cetăţean român şi cetăţean american (încă din anii ‘80), dar  conştiinţa planetară nu apasă asupra identităţii sale de român şi de oltean  care luptă împotriva Guvernelor şi dă cu barda în Dumnezeu, pentru că este anarhist şi ateu. Poetul e dezamăgit de America, America îşi spionează poporul căruia îi acordă un înalt nivel de trai pentru a-l ţine în frâu, cu pumnul în gură. Puterea  mondială dă  libertatea cu linguriţa, Satana şi Sfanţul au distrus planeta, România e în pragul dispariţiei: „Securişti şi securiste/ Comunişti şi comuniste/ Turnători şi turnătoare/ Aţi scos ţara la vânzare//”.

Autorul nu se simte urmaşul Romei, ci este dac sută la sută, nu crede în politicieni, popi, diplomaţi şi nici în instituţiile lor. El proclamă manifeste incendiare, chemări la luptă, declaraţii de război până când se va instaura o nouă Ordine socială şi morală. Uneori, autorul descoperă şi vocea cu adevărat poetică potrivită cu asemenea dezlănţuire apocaliptică şi, cel mai  frecvent, imensele elanuri distructive se apropie de discursul arghezian: „Nu mă tem de moarte, chiar de mă iubeşte/ Cu vorbe deşarte nu mă amageşte.// Nu mă tem de Sfântul, căci mă ştie bine,/ Când colind pământul, El stă lângă mine.// Nu mă tem de dracul, ca el sunt şi eu/ Mă place ortacul că îl cred ateu// Când citeam scriptura din buche în buche/ Toată făcătura  apărea pe muche// La ce bun credinţa  în divinitate/ Când patriotismu-i un păcat de moarte?//” (Nu ma tem de moarte)

Privindu-l acum,  la anii senectuţii, nu poţi să ghiceşti  mesajul anarhist–apocaliptic venind  de la un distins domn sobru, echilibrat, albit de vremuri, care scrie versuri incendiare oriunde pe planeta: Bucuresti-NewYork, Forest Park-Biblioteca Metropolitana, Buzău, Oradea, sau îşi datează un poem: „Bucureşti, 31 iulie 2014, Ora cinci fără opinci/ Ceru-i sus pentru pitici,/ Doamne, cât suntem de mici!”

Creaţia domnului Virgil Ciucă, în simplitatea şi transparenţa  ei, devine un „caz”, o excepţie de la toate regulile poeziei patriotice, aşa cum au fost asumate  ele de la începuturile speciei, în epoca paşoptistă. Autorul româno-american impune un fel de naţionalism violent, afirmat cu putere, în gura mare, adica printr-un discurs exploziv, fără lacrimi, pedepsitor pentru trădătorii de ţară şi neam. Nu există iertare, nu există scăpare pentru cei care şi-au vândut indentitatea de român. Autorul îi cheamă pe români „la arme“, aşa cum o făcea şi Eminescu într-un poem mai puţin cunoscut.

Dar poetul iese uneori din starea de tensiune naţionalistă şi scrie frumoase poeme de dragoste, unele, imprevizibil, chiar uşor decoltate! Am spune chiar  ca dl. Virgil Ciucă deţine un exersat spirit ludic şi un profund simţ al umorului, care intervin cu frumoase rezultate pentru versurile care mai ies astfel din înfruntările devoratoare şi gravitatea impunătoare şi tensională. Volumul are un motto explicit, cu un mesaj aparţinând familiei imnului naţional al al României: „Trezeşte-te popor român,/ îţi ordon, trezeşte-te azi,/ căci mâine va fi mult/ prea târziu!”

Se pot semnala unele inegalităţi, dar volumul rămâne remarcabil prin poemele mari, pe temele atât de dragi autorului rebel: „Filosofia nopţii”,  „Plânge frunza” ori „Scriu şi strig în pustiu”, dar şi altele asemenea. Tot în zona specificului autorial trebuie aşezate şi un număr de poeme care preiau teme  din registrul  fabulelor clasice precum „Mielul blând şi oaia bearcă”, „La hanul negustorilor de vise”, „Zăganul”, ş.a.

In toate poemele caracteristice şi chiar în cele cu subiecte fabulistice se simte o amprentă argheziană care ar putea veni din particularitatea identitară a oltenismului, diseminat dincolo de epoci istorice şi de spaţiu de afirmare. Poemul titular al volumului este, într-adevar, un inflexibil  manifest social, de o duritate extremă, nemaîntâlnită în poezia noastră. Poetul, de altfel, se luptă, în toate textele, cu ideologii de toate culorile politice, de la începutul noului mileniu, cu toţi demagogii vicleni care propovăduiesc  deznaţionalizarea şi globalizarea  ca soluţii ale prosperităţii şi fericirii pentru viitorul imprevizibil.

În spiritul său dur, haiducesc, poetul pune la zid pe toţi vânzătorii de ţară şi neam:  „Tâlharilor ce ne-aţi adus la sapă/ Vă execut prin tragere în ţeapă!/  Elitelor ce aţi trădat poporul/ Vă ciopârţesc cu barda şi toporul!// Pe voi ce ne-aţi adus la disperare/ V-am condamnat la ocnele de sare/ Prelaţii ce se  vor deasupra  legii/ Îi  voi decapita – cum doreau regii!/ [….] Pe preşedinţii  care ne dezbină/ Am să-i arunc în flăcări de benzină!/  Pe senatorii care ne-au tradat/ Îi execut în ziua de Sabat// Pe cei care-şi doresc “Ţinut în izolare”/ Îi voi trimite la spânzurătoare/ Nu tolerez să mi se fure glia/ Nu vreau să dezmembreze România// Netoţilor  ce-aţi denigrat o ţară/ S-aveţi pe suflet pietrele de moară!/ Ş-am să-i ordon Celui ce va să vină/ Să va rezerve loc la ghilotină// Toţi colportorii ce vor o dezbinare/ Sunt condamnaţi pe viaţă la-nchisoare// Pedeapsa voastră fi-va o povaţă/ Pentru aleşii iubitori de Piaţa/ În vecii vecilor să nu mai fie/ Un trădător în Sfânta Românie!//”

Un asemenea ton patriotic răzbunător, poezia românească nu a mai întâlnit. Originalitatea trăirii însă este  autentică şi convingătoare, un răspuns poetic la agresiunea epocii şi la încercările din totdeauna ale celor puternici de a anihila, de a aglutina neamuri, culturi, identităţi, încercări care de multe ori primesc sprijin chiar din interior, conform cunoscutei zicale a cozii de topor care-şi taie fraţii din pădure.

––––––-                                                                                                                        

Aureliu GOCI

15 august 2016

Bucureşti

Facebooktwitterby feather