A evoca sub raport elogiativ o personalitate precum cea a Anei de Bourbon-Parma nu echivalează în mod implicit cu apartenenţa declarată a cuiva la spiritul monarhic, ci reprezintă, mai degrabă, o problemă de abordare obiectivă a unui subiect decantat deja îndelung de istorie. Este, dacă vreţi, până la urmă, o probă majoră de onestitate a scriitorului, istoricului etc. cu el însuşi sau, pur şi simplu, o altă formă de a-ţi demonstra ţie şi celorlalţi că întreaga ta conştiinţă nu dispune de o inadecvată geometrie discontinuă. Vocile contestatare ale momentului construiesc cu vehemenţă, însă, o serie de argumente, în genere, neverosimile, cu scopul imediat de a anula toţi parametrii specifici ai rolului unic la nivel european, pe care l-a avut de jucat Regina Ana alături de Regele Mihai. Şi de ce se poate aduce în discuţie acest caracter de singularitate în contextul anterior precizat? Tocmai fiindcă, la presiunea evenimentelor complexe ale istoriei naţionale, Ana de Bourbon-Parma nu a avut dezlegare din partea destinului personal să parcurgă, dimpreună cu neamul pe care i l-a ales divinitatea, calea în vreme.
Întotdeauna obligată de circumstanţe (vădit independente de voinţa proprie) să se poziţioneze excentric în raport cu traiectoria meandrată a destinului României, iată ipostaza sui-generis de regină fără de ţară, care a urmărit-o întreaga viaţă, dar care, în acelaşi timp, nu i-a ştirbit cu absolut nimic Anei de Bourbon-Parma din aspectul luminos al demnităţii sale unanim recunoscute. Dimpotrivă, am putea spune, refuzul constant al istoriei ca aceasta să rămână permanent în rolul atât de controversat acum de monarh neîncoronat oficial vreodată a constituit, practic, cel mai favorabil mijloc pentru ea de a-şi demonstra tenacitatea şi nobleţea personale în faţa oricărui actor social întâlnit la un moment anume, indiferent de teritoriul lui de acţiune bine delimitat.
Ana de Bourbon-Parma a înţeles cu exactitate de la bun început faptul că substantivului complex ”existenţă” trebuie, în primul rând, să-i faci faţă nu doar la nivel filozofic, în interminabile discuţii mai mult sau mai puţin lămuritoare asupra semanticii lui complexe, ci şi practic, din nenumărate puncte de vedere, mai ales din cel atât de delicat pentru oricare fiinţă umană al supravieţuirii. Cu alte cuvinte, prin voia destinului, Regina a reuşit să parcurgă un lung şir de lecţii dure de viaţă, fiecare în parte cu semnificaţiile ei specifice, lecţii care i-au accentuat şi mai mult credinţa interioară că zidurile dintre lumi nu există decât din acea perspectivă formală inventată de către societate din interese multiple. Şi a mai acceptat din start ceva Ana de Bourbon-Parma, un lucru fundamental, pe care anumiţi contemporani nu-l conştientizează încă, anume acela că a primit în dar de la divinitate rolul principal într-o piesă de teatru, despre care ştia că nu avea să se joace în mod real niciodată. O piesă de sertar, să o numim, al cărui afiş, însă, i-a fost scos la lumină într-o manieră pozitivă, recent, de posteritate. E poate chiar răspunsul tardiv al istoriei înseşi faţă de atitudinea constantă a Reginei de a-i ţine piept cu dârzenie aproape un secol întreg, fără ostilitate şi ranchiună…
Mereu sprijinindu-se pe edificiul salubru al modestiei, dar şi pe acela al unei simplităţi caracteristice numai oamenilor inteligenţi, capabilă de a stabili instantaneu soluţii potrivite în toate împrejurările nefaste ale destinului, Ana de Bourbon-Parma dorea să i se spună în chip obişnuit „Madame”, un soi nu de protest personal ori de discurs cinic contra piedicilor ivite în cale pe parcursul anilor, ci o formă de francheţe individuală cu ajutorul căreia îşi definea concret existenţa în ansamblu şi conceptele ei diferite. Dintr-o mare eroare de a interpreta rolul limitat al acestei personalităţi în istorie, se vehiculează azi cu sârg ideea contribuţiei sale, practic, nule la dezvoltarea concretă a patriei române. E ca şi cum ai minimaliza sau anula complet, dacă e să forţăm puţin nota comparativă, aportul scriitorilor din exil la creşterea limbii şi literaturii naţionale, smulgându-le, pur şi simplu, cu brutalitate aripile şi interzicându-le, încă o dată, dreptul de apartenenţă la matricea fundamentală a culturii materne. Faptul că Ana de Bourbon-Parma a aderat la sfera de principii şi valori fixe ale soţului său, Regele Mihai, favorizând continuitatea parametrilor axiologici creaţi până în acel moment de către familia de Hohenzollern-Singmaringen în perioada de domnie pe teritoriul românesc, o îndreptăţeşte în a primi, fie şi numai la nivel strict simbolic, desigur, căci nu i-a permis istoria altcumva, titlul de regină, care i se contestă atât de apăsat la ora actuală. (Mă întreb, dacă şi bulgarii îşi pun aceleaşi probleme în legătură cu statutul soţiei fostului lor rege, Simeon, Regina Margareta, sau nu?!…) Iată în mod concret unul dintre rolurile jucate în contextul condiţiilor defavorizante din exil de către Ana de Bourbon-Parma. Un exil de o viaţă, care nu numai că nu a produs o fragmentare vizibilă în ceea ce priveşte mentalitatea generală a familiei (fiindcă despre ruptură majoră nu poate fi vorba aici), ci, dimpotrivă, a reconfigurat puternic acele forţe de coeziune valorică, exact ca şi cum desprinderea de patria română nu s-ar fi produs, efectiv, vreodată.
Contrastele au alcătuit dintotdeauna tabloul viu al lumii Pământului, scoţând cel mai bine la iveală chipul lăuntric al unei personalităţi. Şi nu ai cum, dacă faci parte din categoria celor care pătrund cu raţiunea miezul ascuns al esenţelor, să nu iubeşti definitiv acele fiinţe umane capabile de sacrificii totale de-a lungul vieţii şi martiraj, dar şi de a anula complet o serie de graniţe ancestrale stabilite simbolic în timp la nivel de societate. Iar Ana de Bourbon-Parma tocmai şi-a încheiat demonstraţia făcută nonşalant o viaţă întreagă în această privinţă. Inteligenţa ei nativă şi caracterul puternic, fermitatea, dar şi determinarea de a participa activ, în fierbinţeala frontului, la cel de-Al Doilea Război Mondial, simplitatea perfectă de a fi în conjuncturi existenţiale diferite, ataşamentul faţă de principiile moral-familiale ale generaţiei sale alcătuiesc toate laolaltă portretul unei Doamne pentru eternitate, unul dintre vectorii discreţi, dar semnificativi ai istoriei românilor din ultimii 70 de ani – Regina Ana.
–––––––––-
Magdalena ALBU
12 august 2016
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..