Am în casă cărți ce s-or usca așteptându-mă când nu voi mai fi, căci nu vor mai exista alții cu răbdarea și dragostea citirii sufletelor împăturite în pagini – motiv pentru care aș fi azi suspendat din societate dacă s-ar ști că am și eu o rugă a mea: să anchilozeze internetul ca mine când mă iau șalele și recurg la bătrânul brâu, sfânt într-o lume și un timp al medicamentului chimic ce-n această privință îmi este util ca cioara de pe drugul stogului…!
Între ele stă la-ndemână una prin care nu citesc, privesc în sufletul meu. Este scrisă de atotvoitoarea dragostei dulce amare simfonizate în tresăririle poeziei, cea care încă iubește chiar și când nu mai este în lumea noastră în care dragostea se dă cu împrumut: Nina Cassian…!
Încep să simt frisoanele iernii din prag ca pe niște figurine înghețate plângând cu țurțuri și vâjâind fantomatic în vedeniile albe ale târziului din gândurile mele. De aceea am luat cartea poetei Nina Cassian, am citit prin ea și am zărit în fiecare cuvânt dragostele ei, unele și aceleași cu ale oricăruia dintre noi (doar că nu toți ocrotesc iubirea, ca și cum unii rup florile și le duc în casă pentru a le pune în vază și a se desfăta cu frumusețea lor sacrificată, iar alții le lasă în natură și sunt fericiți de minunea lor vie).
O poezie de toamnă am căutat. Am găsit mai multe și am ales-o pe cea care ivește explicația unde sunt cuvintele mele când uneori nu le găsesc: acolo, în poezia aceea. Unde pleacă gândul meu, uneori? Acolo, la dragostele din poezia aceea…! De unde se-aud tot timpul tropotele amintirilor mele? De acolo, din poezia aceea…! Unde sunt dragostele mele când de atâtea ori le caut? Asta nu mai știu…! Poezia îmi spune doar unde au fost…!
E toamnă, se sfârșește, de fapt, toamna anului acestuia (2022) cu umerii zilelor și nopților, ceasurilor și secundelor pământului împovărați de primejdiile rătăcirii istoriei printr-un ospiciu de nebuni, în care înnebunește istoria lumii însăși, ajungând la zenitul propriei meniri de a fi și urmând să se încheie curând ca să lase liberă nebunia totală și definitivă a punerii pietrei de fundamentare a istoriei morții planetare…! A înnebunit Putin, au înnebunit ortacii lui, dar unde-i poporul rus, dar unde-i omenirea?! Cum de am ajuns aici?! Nu avem copii, nu avem mame, nu avem frați, nu avem prieteni, nu avem semeni, nu ne avem noi pe noi?! Cu toții suntem nebuni?!
Nici măcar ruga „Doamne ferește” n-ar mai avea sens din moment ce dacă s-ar întâmpla aceasta n-ar mai rămâne ca realistă decât întrebarea: Dumnezeu unde a fost?! Numai că nu ar mai fi cine și cui să o pună. Dumnezeu ar rămâne din nou singur…!
Dar e toamnă…! Mai există toamnă, noi încă existăm, viață încă există, speranța nu ne-a părăsit, doar dragostea este bolnavă. Dacă luăm din banii investiți în arme, din inventivitatea și ardoarea investite în moarte, am putea să acordăm dragostei mai mult și am salva viața înlăturată acum mai exterminator ca oricând din rațiunea de a fi a omenirii. Pentru moarte se cheltuiește nelimitat, dar pentru salvarea vieții ajunge dragostea…!
De aceea, am căutat-o în mine și am găsit poezia Ninei Cassian, am căutat-o în poezia Ninei Cassian și am găsit toate dragostele mele. Am luat cu mine pe una dintre aceste dragoste și am fugit de lume în pădurea bătrână de la Runc, o mărginime a orașului Buhuși, curată, istorică, magnifică, un rai al naturii clocotind cu melancoliile mele, clocotind cu amintirile mele…!
E toamnă, nu știu de ce nu-i stoarcem vieții fiecare vibrație, fiecare lumină, fiecare gingășie, fiecare dragoste, nu știu de ce amânăm dragostea pentru un altădată ce poate să nu mai fie, nu știu de ce lăsăm întâlniri să nu mai aibă loc, nu știu de ce purtăm cu noi prin viață cruzimi față de propria dragoste, nu știu de ce nu vedem că timpul duce în urma noastră o bucată din noi, iar de altă bucată trage moartea în față. Ca un animal de pradă înjugat în față, ca un animal de povară înjugat înapoi, moartea și timpul ne crucifică în lupta noastră cu condiția umană…!
Nu știu de ce lumea nu oprește totul într-o zi pe care să o declare a dragostei și să trăiască această zi în dragoste mondială?! Avem nevoie de o dragoste mondială ca să ne salvăm.
Haidem la Runcul bătrân, la Runcul istoric, la Runcul povestei, la Runcul minunilor frumoase ale naturii, la Runcul amintirilor, la Runcul dragostelor… și haidem să iubim mai mult, de fapt să ne iubim mai mult pe noi iubind viața și iubind dragostea mai mult!
Auzi tu, dragoste de zeci de toamne, dragoste nespusă, dragoste ce nu te-ai ținut de cuvânt, dragoste ce n-ai mai venit la întâlnire, dragoste ce ai uitat, dragoste ce nu te-ar fi costat să fii dar ai îmbogățit chinul să nu fii, dragoste de demult și de azi, auzi tu cum susură melancoliile toamnei acesteia ce se preface și ea în mintea nebunilor că e grăbită, rece, străină și fără inimă?! Ia ascultă ce îți spune Nina Cassian:
„Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…”
(Foto reprezentativă: Piscina de la Runc, azi o groapă în care an cu an se scufundă amintirile…!)
Aurel V. ZGHERAN
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..