I.
Nefericirea nu poate fi cactus,
Cum fericirea nu este un crin,
Abia deasupra norilor, înaltul
Ne spune ce-i mărunt sau e divin.
Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia,
Poate că sufletul e uneori pustiu
și totuși noi simțim văpaia,
cu Dumnezeul viu.
Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare,
Pedeapsa și iertarea sunt în noi ,
În urma noastră, asemănătoare,
Este ființa, unu-nseamnă doi.

II.
În spatele zidului era o comoară,
Zidul dăinuia de o mie de ani,
șopârlele ajunseseră la a mia generație,
viermii nu putea să pătrundă
prin metal.
Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul,
Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara,
Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului.
Zidul era până la cer.
Numai un orb putea să facă lucrarea.
Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni.
III.
Pe câine îl chema Riabcik,
Venea din ținutul Riabland.
Avea ochii roșii, era slab ca un deținut,
Dar fericit când nu primea picioare în coaste.
Culcușul său era în peștera walkiriilor.
În tinerețe a fost duce.
Mai era acolo o femeie, Frosa,
Care-l hrănea cu jeratic.
Câinele căra găleata la râu,
Răul era de foc, Riabcik l-a traversat,
A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă.
Catedrala San Pietro î privea cu milă,
Prietenul său bun era Romulus,
Amândoi sufereau de jigodie.
Astfel s-a născut o rasă.
IV.
An de an, capul meu
Se înclină mai adânc
În fața celor morți,
În fața celor uciși,
Alături de cel care am fost
Jelește cel care sunt astăzi,
Mai gânditor, mai înțelegător,
Umbrele se tânguie,
Așteaptă să le chem pe nume,
O melodie tristă e amintirea lor,
Dement îmi apare trecutul,
Îmi cereți să-l privesc umilit?

V.
Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare,
O frunză a declarat că este poet,
Un broscoi a devenit cel mai mare,
O vrabie rănită nu l-a trădat.
Ori ce client are ochi de înger.
Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor.
Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă.
Lăsați stelele, au ele alte griji.
Pietrele ne roagă să nu le lovim.
Covoarele ne duc dorul.
Obosit, mă descompun în puf.
Toate păpușile mor într-o zi.
VI.
Înainte de a adormi, apuc să văd
Cum leii sfâșie o girafă,
Cum le sclipesc ochii răi,
Cum se mânjesc cu sângele girafei,
Care se prăbușește de pe catalige ,
Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei,
m-am trezit, au trecut câteva veacuri,
în față dansa o rază violetă,
îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat
de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet.

BORIS MARIAN

by

Referinţă Bibliografică

BORIS MARIAN: UNU ÎNSEAMNĂ DOI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 iulie 2015