BÂNCUȘIANĂ
Timpul
Stă rezemat, gânditor,
Sprijinindu-se de masa tăcerii
Privește resemnat infinitul coloanei fără sfârșit
Amăgindu-și singurătatea cu ramul din copacul interzis
Cheamă aproape cumințenia pământului, care, melancolică, suavă
Își joacă destinul numărând fețele laterale ale sferei
Cerând oului dogmatic un pui de noroc
Timpul își caută perechea vieții
Dându-i în schimb
Veșnicia.


