Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MIHAI CABA: Iluminismul lui Gheorghe Asachi

MIHAI CABA: Iluminismul lui Gheorghe Asachi

Apariţia curentului iluminist, ca alternativă la barocul închistat în dogmele sale religioase, a constituit, în fapt, premiza pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor şi mişcărilor  de natură intelectuală, filozofică, ideologică, culturală şi antifeudală, desfăşurate în perioada secolelor XVII – XIX, atât în ţările europene, cât şi în ţările de pe continentul american, având ca scop major  „iluminarea” largă a maselor  prin raţiune şi cultură. De aceea, deloc întâmplător, ca motto al iluminismului, a fost aleasă expresia: Sapere aude! / Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!, aparţinătoare filozofului german Immanuel Kant (1724-1804), unul dintre cei mai mari gânditori ai iluminismului apusean.

Penetrarea iluminismului în spaţiul celor trei ţărişoare româneşti, Moldova, Muntenia şi Transilvania, a avut ca început cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi s-a tot continut până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a reîntoarcerii la „matcă” a românilor „iluminaţi”, după încheierea strălucită a studiilor făcute în şcolile înalte ale occidentului. Numai aşa se poate explica apariţia grupării Şcolii Ardelene, care şi-a pus în mişcare „un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania” în intervalul temporal istoric menţionat, „prin înfiinţarea de şcoli şi promovarea literaturii şi ştiinţei, prin tipărirea de cărţi şi manuale şcolare în limba română”. O primă expresie a „spiritului iluminist” în care a fost concepută o constituie, desigur, Ţiganiada a lui Ion Budai-Deleanu (1812), prima epopee din literatura română, „care pledează în sensul democraţiei”. Tot la fel şi iluminatul boier muntean Dinicu Golescu realizează, prin „Însemnare a călătoriei mele”(1826), un prim jurnal de călătorie ce răspândeşte idei iluministe, surprinzând „contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din patria sa”.

În ceea ce priveşte iluminismul Moldovei, cu toate că au existat aici mai vechi şi importante centre de cultură de prin secolele anterioare, acesta poate fi remarcat expresiv fie şi numai prin personalitatea iluminatului şi enciclopedicului cărturar Gheorghe Asachi (1788-1869), despre care, de-a lungul timpului, numeroşii săi exegeţi au conchis „la unison” că: „nu există vreun domeniu al culturii, artei şi tehnicii ieşene şi româneşti care să nu-i revendice, ca iniţiator, numele lui!” Evocându-l în capitolul „Oameni de samă”, iată cum îl portretiza junimistul N.A.Bogdan în documentata sa monografie, Oraşul Iaşi, publicată în 1904:             “ Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seamă pentru epoca lui, instruit, între cei dintâi ieşeni, în mai multe centruri ale Europei civilizate, revenind în capitala Moldovei, jucă, în ţara şi tîrgul nostru, rolul unui complecs de educatori ai poporului: ca literat, profesor, artist şi publicist, el desvoltă în societatea noastră arta poetică şi cea dramatică, învaţă pe tineri ştiinţele matematice şi filosofice, pictura ca şi arhitectura, deschide o cale largă şi mănoasă presei şi publicisticei, îmbărbătează pe toţi la muncă şi la iubire de neam şi de progres, de dreptate şi de frumos, răspîndeşte prin scrieri şi stampe cunoştinţa trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre naţionale…”

O şi mai amplă prezentare, în contextul unei critici aprofundate asupra vieţii şi operei literare şi multiculturale a lui Gheorghe Asachi, o face şi strălucitul istoric şi critic literar George Călinescu în monumentala sa lucrare, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, apărută în 1941 la Editura Fundaţiilor Regale. Aşezându-l pe Gheorghe Asachi în capitolul Descoperirea occidentului (1779-1826) şi întrevăzându-l drept „o figură literară stranie şi nu deajuns de bine înţeleasă până acum”, George Călinescu – unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile -, îi consacră acestuia un studiu critic întins pe nu mai puţin de 16 pagini (96-111), plecând de la amănuntele sale biografice, în care îi remarcă formarea în „stilul iluminist”, dar şi strădaniile şi împlinirile sale „luminate” şi continuat cu o penetrantă analiză a textelor operei sale literare, evidenţiindu-i însemnate „contribuţii de limbă şi stil”, interes pentru „tablouri istorice româneşti”, deopotrivă, pentru „balade şi legende”, în care „s-a străduit să înjghebe o mitologie literară română, bazându-se pe tradiţia populară”,   nelipsite însă şi de unele „stângăcii”. Cu autorizată apreciere, G. Călinescu îl situează pe Gh.Asachi la locul de cinste „al întâiului sonetist român”.

O incursiune biografică în viaţa şi opera „iluministului” Gheorghe Asachi este una pe cât de necesară, pe atât de revelatoare în susţinerea temei propuse. Astfel, urmărind firul călinescian, dar şi cel al exegeţilor asachieni, aflăm cu interes următoarele: Gheorghe Asachi s-a născut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herţa (azi Ucraina), în familia preotului ortodox Lazăr şi Elena Asachievici, „chiar în ziua sfintei Dochii (Evdochia)”, după cum singur va consemna mai târziu. În 1796, familia s-a mutat la Lemberg (azi Lwov), în Polonia şi acolo, ajuns la vârsta învăţăturii, va fi înscris la şcoală, însuşindu-şi solid limbile polonă, latină şi germană. Trece apoi la Universitatea din localitate, studiind la facultatea de Filosofie: logica, matematica, istoria, fizica-metafizica şi etica, dar şi un curs special de arhitectură, pe care o va absolvi în 1804, cu doctorat în filosofie, dar şi cu diplomă de inginer şi arhitect, „în urma construirii unei case în mahalaua Haliciului”. Între timp, în 1803, familia sa s-a mutat la Iaşi, ca urmare a numirii tatălui său ca protopresbiter în toată Moldova de către mitropolitul Veniamin Costachi. În 1805, aflat la Iaşi „bolnav de friguri” şi sfătuit „să schimbe clima”, la îndemnul tatălui său, fiind însoţit şi de fratele său, Daniil, Gh.Asachi pleacă la Viena să studieze astronomia, matematica superioară şi …pictura. Cu studiile împlinite, dar încă „nevindecat”, în aprilie 1808 părăseşte Viena şi după un lung periplu prin oraşele din nordul Italiei, între care, Veneţia, Padova, Florenţa, Siena, la 10 iunie descinde în Cetatea Eternă a Romei, dornic să-şi completeze studiile sale clasice de: literatură a Renaşterii şi cea italiană, dar şi de pictură, sculptură şi arheologie. Impresionat de comorile artistice ale Romei, de Catedrala Sf.Petru şi de Columna lui Traian, la 19 august decide să-şi îndrepte aria cunoaşterii şi înspre sudul Italiei, vizitând Napoli, Pompei, chiar şi … craterul Vezuviului, unde, curajos, coboară „cu un steag moldav improvizat în mână”.

Reîntors la Roma, „se va dovedi, de altminteri, foarte înfipt, şi-şi va face relaţii”. Vizitează muzee, biserici, ateliere de pictură, frecventează saloane literare, desenează în atelierul lui Canova, studiază poezia lui Alfieri şi „având-o drept muză pe Bianca Milesi, începe să rimeze, după ce luase şi lecţii de artă poetică”. Treptat, sonetele sale au ajuns să fie publicate în Giornale de Campidoglio. Despre această „perioadă italiană” Călinescu va nota: „Toate artifiţiile lui Petrarca, jocurile de cuvinte, melancolia susţinută, statornicia se regăsesc în sonetele şi canzonele italiene ale lui Asachi”.

Bine „luminat” la minte şi sigur pe sine, la 12 iunie 1812, Gh.Asachi părăseşte Roma, trece prin Milano şi Verona şi ajunge la Veneţia, „de unde se va îmbarca pe drumul Bosforului”, pentru întoarcerea în ţară.

La 30 august 1812, având 24 de ani şi studiile complete de vastă cultură „iluministă” ale occidentului, Gh.Asachi descinde la Iaşi, „hotărât să-şi asume rolul de    – restaurator – al Moldovei”, după cum notează bine documentat unul dintre exegeţii săi. Cunoscător, ca nimeni altul a multor limbi: polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza şi engleza, domnitorul Scarlat Calimachi îi oferă postul de referendar la Departamentul Afacerilor Externe. Din această împortantă postură are prilejul să cunoască în profunzime situaţia social-politică a Moldovei, dezbinată şi aservită Porţii Otomane, fapt ce îl determină să coboare din sfera iluziei „visatului Regat al întregii Dacii” şi să adere la realitatea crudă a „luptei pentru afirmarea naţională a românilor”, pe altarul căreia îşi va depune toate strădaniile sale viitoare, conştientizâd că „renaşterea românilor nu poate fi înfăptuită decât prin ei însişi”. Un îndemn la conştiinţa de neam şi de ţară a românilor îl va constitui publicarea poeziei sale „Viitorul”.

Întrezărind, vizionar, rolul de seamă al şcolii în acest amplu proces al „renaşterii naţionale”, se dedică înfiinţării învăţământului public în limba naţională şi, drept urmare a stăruinţei sale, la 15 noiembrie 1813, se deschide pe lângă Şcoala Domnească de limbă greacă, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi şi „anaforeaua” domnitorului Calimah, primul „clas de inginerie şi hotărnicie” cu predare în limba română, reprezentând o „premieră” absolută, constituind în acelaşi timp şi un prim „nucleu” al învăţământului tehnic superior din întrega Moldovă. Stăpân pe cunoştinţele sale de inginerie civilă şi arhitectură căpătate în Polonia, Gh.Asachi preia, ca titular, predarea (pentru prima dată!) în limba română a cursurilor de matematică teoretică (aritmetică, algebră şi trigonometrie) şi aplicaţiile practice de geodezie, inginerie şi arhitectură; pentru alte cursuri aducând şi profesori din Ardeal. După cinci ani de învăţătură românească, în timpul cărora a avut de învins numeroase piedici şi greutăţi, la 18 iunie 1818, cursanţii acestui „clas”, între care Alexandru Calimah, fiul domnitorului, fratele său, Petru şi Teodor Balş, viitor caimacam al Moldovei, au susţinut examenul general public cu bune rezultate şi au intrat în posesia „Diplomei de inginer hotarnic”. Din păcate, forţată de „presiunea grecească”, ocârmuirea a desfiinţat această „şcoliţă”, însă meritul lui Gh. Asachi rămâne unul  inconestabil ce  demonstrează că “învăţăturile înalte pot fi predate şi în limba română” şi chiar de „ profesori autohtoni”.

De altfel, între timp, la 27 decembrie 1816, el reuşeşte o altă importantă „premieră”, atunci când a avut loc prima reprezentaţie teatrală în limba română, cu piesa pastorală “Mirtil şi Hloe”, de Gessner şi Florian, a cărei traducere şi adaptare a făcut-o în întregime, dovedind tuturor că “la fel cum poate exista o şcoală în limba strămoşească, tot astfel poate fiinţa şi un teatru”, după cum şi-a argumentat stăruitor cererea către domnitor. Reuşita a însemnat actul de naştere al teatrului românesc!

În 1817, cunoscând-o pe Elena  Teuber, „nemţoaică şi bună muzicantă”, s-a căsătorit cu ea  şi în casa construită de el în 1834 va „da multe serate literare, cu Elena cântând dumnezeieşte la pian, acompaniată la harfă de fata lor, Hermiona”.

Consecvent dorinţei de reformare a şcolii, în 1819, întocmeşte un proiect îndrăzneţ de reorganizare a Seminarului de la Socola, înfiinţat la 1803, pe care nu-l duce la împlinire deoarece noul domnitor, Ioniţă Sandu Sturdza, îl trimite „agent diplomatic la Viena”, post în care a funcţionat până în 1827; timp în care „dispare” practic din viaţa culturală a Moldovei. La reîntoarcere, în 1828, fiind înaintat la rangul de vel-aga, deschide la Trei Ierarhi o şcoală normală de doi ani şi un gimnaziu de patru ani, sub denumirea de „Şcoala Vasiliană”, întru cinstirea domnitorului Vasile Lupu, cel care cu două veacuri înainte pusese bazele unui „învăţământ înalt”. Hrisovul, semnat de domnitor la 28 martie 1828, atestă indubitabil actul de înfiinţare a învăţământului superior din Moldova! Peste mai bine de un an, la 1 iunie 1829, editeză primul număr al Albinei româneşti. “gazetă politico- culturală”, marcând “momentul de început al presei scrise în limba română”. Apreciind, la vremea sa, acest unic moment, criticul literar Eugen Lovinescu avea să declare autorizat că “Albina românească” a fost “întâia trăsură de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirei”.

Continuând cu perseverenţă în această direcţie, în 1832, înfiinţează la Institutul Albina prima tipo –litografie din Moldova! Este perioada în care, ca secretar în Comisia de redactare, în comun cu partea munteană, a Regulamentului Organic, reuşeşte să introducă în textul acestuia „regula învăţământului public”,  prevăzând şi asigurarea unor “oare-care mijloace materiale”, ce au fost convenite cu noul domnitor Mihail Sturdza, cu care va lega o trainică prietenie. Rod al acesteia, în 1834, înfiinţează prima şcoală de fete din Moldova, iar la 16 iunie 1835, sub oblăduirea „sturdzească” înfiinţează ca „membru fondator” Academia Mihăileană („matcă” a viitoarei Universităţi „A.I.Cuza”, prima din România!), fiind profesor de pictură şi arhitectură. Dându-şi seama că mai lipsea „ceva” Moldovei, la 17 noiembrie 1837, Gh.Asachi înfiinţează şi primul Conservator filarmonic-dramatic din Moldova, cu scopul bine precizat „de a-i învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia în limba română”.

Simţitor la convulsiile păturilor sociale ale vremii, Asachi mai editează şi alte  publicaţii, între care: “Alăuta românească”(1837), “Foaia sătească a Principatului Moldova”(1839), “Icoana lumii”(1840) ş.a. Prin toate aceste „întâietăţuri” gazetăreşti se poate aprecia negreşit că Gh.Asachi a înscris „o pagină luminoasă a culturii române”.

In această perioadă dificilă pentru promovarea ideilor iluministe, de numele şi înrâurirea lui Gheorghe Asachi se leagă înfăptuiri de excepţie: înfiinţarea Arhivelor Moldovei(1832), înfiinţarea Şcolii de arte şi meserii Iaşi(1841), a Pinacotecii, a primei biblioteci publice, a primului muzeu natural din Moldova, a fabricii de hârtie de la Petrodava (P. Neamţ), prima de acest gen din ţară(1841).

Neobosit promotor al artelor, Gh.Asachi desenează şi litografiază stampe din istoria Moldovei, pictează cu talent tablouri în ulei, în special, portrete, crează şi execută lucrarea monumentală “Obeliscul cu lei”(1834-1841), cunoscută şi sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic, amplasată în centrul parcului Copou, întocmeşte planurile statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (1856), care vor servi, ulterior, sculptorului francez Em. Fremiet, în realizarea monumentului, inaugurat în 1883.

Neaderând cu „iluminismul” său apreciat la revoluţia paşoptistă, după urcarea pe tron a domnitorului Grigore Al.Ghica, la 20 august 1849, îşi dă “demisia de onoare” din posturile de referendar şi arhivist, deţinute de mai bine de două decenii şi se dedică doar activităţii gazetăreşti şi publicării operelor sale literare: poezii, ode, sonete, imnuri, balade, legende versificate, nuvele istorice, piese de teatru şi traduceri, până în spre sfârşitul vieţii.

Nu s-a „înregimentat” nici în tabăra „unionistă” condusă de M.Kogălniceanu, dar salută admirativ Unirea Principatelor în „Odă lui Dumnezeu”, a cărei ultimă strofă este edificatoare: “Strânge Ţările-Unite prin un nod nemuritor, / Cum origine au una, fie a lor şi fericire, / Toţi românii să închege de fraţi numai un popor, / Că puterea stă-n Unire!”

Recunoaşterea meritelor sale “pentru serviciile aduse ţării, între 1813 şi 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de preţuire, i se acordă  o “recompensă naţională”, sprijinită de regele Carol I.  Din nefericire, această recunoaştere avea să vină  mult prea târziu, fiindcă, la 12 noiembrie 1869, în vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi se stinge din viaţă, fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinţi, din dealul Copoului.

Sub semnul tradiţiei Cetăţii, Primăria Iaşi, ca înaltă preţuire adusă personalităţii   iluministe a lui Gheorghe Asachi, la solicitarea lui Alecsandri, a comandat sculptorului Jean Georgescu execuţia statuii marelui cărturar. Aceasta a fost amplasată în apropierea „Şcoliţei lui Asachi” de lângă Trei Ierarhi şi inaugurată la 14 octombrie 1890. În 1897, după inaugurarea noului Teatru Naţional (1dec.1896), statuia lui Asachi este mutată „pe roţi” în faţa noului edificiu, cinstindu-i astfel „prima piesă de teatru în limba română”(1816). Ulterior, în 1905, după terminarea reconstrucţiei fostei Şcoli Vasiliene (azi Şcoala nr.1 „Gh.Asachi”), statuia „uşărnică” a fost strămutată în faţa acesteia, peste cripta familiei, în care au fost depuse osemintele lui Gh.Asachi şi a soţiei sale, Elena Asachi (1789 – 1877); acesta fiind al doilea monument-necropolă ieşean, după cel al cronicarului Miron Costin.

Astăzi, la 233 de ani de la naştere şi 152 de ani de veşnicie, iluminismul lui Gheorghe Asachi străluminează ca o torţă vie în întreaga istorie a literaturii şi culturii române, iar numele său continuă să înnobileze frontispiciile prestigioaselor instituţii culturale, ştiinţifice şi artistice ieşene şi nu numai.

Mihai Caba

Facebooktwitterby feather