Un prieten mi-a spus că a citit, cu surprindere, articole în care până și Mircea Eliade a fost inclus printre „Savanții care au aprins imaginația dacopatilor”, alături de B.P. Hașdeu și Nicolae Densușianu. Cartea lui Eliade „De la Zalmoxis la Genghis – Han” este cea datorită căreia marele istoric al religiilor e asociat cu acest diagnostic frumos zis ambiguu.
Într-o asemenea perspectivă, nu ne-ar mira ca până și Mihai Eminescu să fie bănuit ca sursă de „dacopatie” în logica vremurilor de astăzi.
În poezia „Strigoii”, Eminescu îl invocă direct pe Zamolxe ca zeu al vieții și al luminii, cerându-i-se să dăruiască sufletului „sămânță de lumină”: „Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină, Din duhul gurii tale ce arde și îngheață.”
În fragmentul epic „Gemenii” Zamolxe este descris învestit cu atribute cosmice, stând la masa zeilor alături de Soare și Lună: „În capul mesei șade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.”
În „Rugăciunea unui dac”, pentru Eminescu Zamolxe simbolizează legătura adâncă dintre omul pământean, aspirația spre nemurire, stoicism și sacralitatea străveche a Daciei.
Dacă privim retrospectiv, încadrarea lui Mircea Eliade, a lui B.P. Hașdeu sau a lui Mihai Eminescu în tiparul „dacopatului” modern înseamnă o lectură anacronică, ce confundă mitul poetic și hermeneutica religiilor cu fanteziile pseudo-istorice.
Când Eliade deschide universul din De la Zalmoxis la Genghis-Han, el nu face apologia unei rase superioare și nici nu inventează tăblițe de plumb de la Sinaia, ci încearcă să surprindă o structură a conștiinței religioase. Pentru Eliade, Zamolxe nu este un „strămoș dac” folosit ca argument de orgoliu național, ci un model al inițierii, al coborârii în ascunziș și al reîntoarcerii, o paradigmă a nemuririi sufletești care transcede istoria punctuală. A-l eticheta pe Eliade drept dacopat înseamnă a nu înțelege diferența dintre istoricul religiilor care decodează un simbol și amatorul de senzațional care caută civilizatori ai lumii în Carpați.
La polul opus, Eminescu nu a scris din poziția arheologului ori a istoricului pozitivist, ci din aceea a creatorului de mituri. În „Memento Mori”, în „Strigoii”, în „Gemenii” sau în „Rugăciunea unui dac”, Zamolxe și lumea tracogetică nu apar ca un dosar de arhivă, ci ca o dimensiune a absolutului. Pentru Eminescu, Dacia nu este o geografie politică retroactivă, ci un tărâm al începuturilor pure, un timp mitic ( illo tempore ) în care omul se afla încă în legătură nemijlocită cu cosmosul, cu cerul și cu gheața sau focul originar. Este o mitologie a rezistenței metafizice în fața scurgerii timpului, nu un proiect de revizionism istoric.
A-i citi pe marii noștri clasici printr-o lentilă igienizată și suspicioasă a „dacopatiei” înseamnă a reduce geniul cultural la o fișă de poliție a corectitudinii istorice.
Și mai cităm din poezia „Memento Mori”:

Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,
Dintre stânce arcuite în gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit ­
Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,
Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,
A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.

Ca o negur-argintie barba lui flutură-n soare,
Pletele-n furtună-nflate albe ard ca o ninsoare,
Colțuroasa lui coroană e ca fulger împietrit,
Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune,
Cu-a lui mân-arată drumul la oștirile-i bătrâne
Și de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit.

Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare.
Munții lungi își clatin codrii cei antici, și-n răsunare
Prăvălesc de stânci căciule, salutând întunecat;
Iar hlamida lui cea albă zvârle falduri de zăpadă,
Când el brațul își ridică strigând stâncelor să cadă,
Mișcând codrii de răsună în imperiul lor urcat.

Și-n zenit opri oștirea-i peste armia romană.
­Decebal! el strigă-n nouri ­ îi detun, îi iau în goană
Și Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă
Și coroana și-o ridică cătr-imaginea augustă
Și se uită cu durere la divinii săi străbuni.

Iar pe plaiuri verzi de munte oștile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite ­
Rupt e șirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roș.
Pe un trunchi înalt de stâncă chiar cezarul stă-n uimire:
­Ridicați semnale urbei înspre-a cerului oștire
Și strigați: Cu noi e Roma! ­ Codri-adânci și-ntunecoși

Clocotesc de lungul freamăt și de-a armelor sunare.
Armia: „Cu noi e Roma! ” Acvilele-i ard în soare
Van din Sarmisegetuza vin săgeți în roșii ploi,
Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-aramă,
Zeii urlă ­ stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă
Și pe fulgeri lungi șiroaie curg în munții rupți și goi.

Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă,
Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă,
Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe ațintit;
Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste,
Însuși el a urbei semne le ridică înspre oaste,
Și de-antica lui turbare tremur norii de granit.

Lumea pare răsculată din caotic-adâncime.
Nori se suie-n stâlpi și-n globuri. Din eternă-ntunecime
Ca să lupte-acuma Joe* pe titani i-a liberat;
Și tunând ei urcă cerul, surpând scările de nouri,
De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind în bouri,
De se năruie văzduhul de-al săgeților vărsat.

Negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare ­
Par un codru sur și vecinic. Lunci albastre lucitoare
Se deschid ca loc de luptă în păduri de nori ș-argint;
Printre stâlpii suri s-arată coifuri mândru așezate
Pe pletoase frunți divine ­ pavezi de-aur ridicate,
Lănci ce fulgeră în soare, arcuri ce se-ntind în vânt.

Joe-ncruntă-a lui sprincenă și ca un copil tresare
Vechiul glob ­ munții se clatin, ceruri tremur, marea moare.
E semnalul cel de luptă între-armiile de zei;
Și Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic,
Coama lor se îmflă-n limbe de-aur ­ tremur nebunatec,
Bouri daci răstindu-și fruntea surpă norii toți cu ei.

Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave,
Sori și lune repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani;
Pașii lor amestec cerul ­ caii tropotă, iar bouri
Ca de tunete un secol împlu halele de nouri
Și se frâng crâșnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan.

În zădar, căci neînvinse șiruri lungi de bătălie
Își zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie:
Neînvinși ș-unii și alții ­ ș-unii ș-alți nemuritori.
În zădar Marte s-aruncă spre a sparge șiruri dace
Și în van fulgeră Joe supra coifelor audace,
Neclintiți stau ș-unii ș-alții în măreață lupta lor.

*Joe = Jupiter sau Zeus

by

Referinţă Bibliografică

Când se confundă mitul poetic eminescian și hermeneutica religiilor de la Eliade cu „dacopatia”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 noiembrie 2026